Am întâlnit cândva o vulpe cu nasturi în loc de ochi. Se uita la tine și parcă-ți închidea orice tristețe. Avea stele pe spate. Te uitai la ea și nu înțelegeai cum e posibil acest lucru.
– Hei, vino mai aproape. Vreau să-ți arăt ceva.
– Cât de aproape? Mi-e un pic teamă de tine.
– De ce?
– Ești totuși un animal sălbatic. Și nu te cunosc.
– Uită-te în ochii mei. Crezi că aș putea să-ți fac vreun rău?
– Dar ai nasturi în loc de ochi!
– Pentru că eu nu văd cu ochii.
– Dar ce folosești pentru vedere?
– Inima.
– Interesant. Stelele cum au ajuns pe spatele tău?
– Credeam că nu mă mai întrebi asta! E o poveste fascinantă.
– Îmi plac poveștile.
– Știam eu! Am văzut asta în tine.
– Cu nasturii?
– Nu. Cu inima.
Și vulpea mi-a spus toată povestea. E kilometrică, să mă credeți pe cuvânt. Nu aș putea să o așez aici. Aș adormi. M-ar durea degetele. Poate și capul. Ar trebui să scriu cel puțin o sută douăzeci și șapte de milioane de cuvinte. Și nu știu cine mai citește atât. Dar da, avea dreptate, povestea e fascinantă. O să încerc cândva să-i fac un rezumat de rezumat de rezumat de rezumat de rezumat de rezumat… Sau poate vă voi lăsa să vă gândiți la asta. Să păstrăm un mister. Da. Cred că viața e mai interesantă așa.
V.