Pe 29 septembrie am fost speaker la Congresul European de Medicină Internă din Lisabona și am vorbit pentru o jumătate de ceas despre fake news-ul care ne macină zilele, despre educația medicală pe care ar trebui să o facă veritabil doctorii și despre cum fiecare cadru specializat se poate lupta, în competențele de rigoare, cu toate terapiile-minune care sunt promovate pretutindeni.
M-am întors de la pupitru spre un birou care era pus pe scenă și am luat loc lângă trei alți medici, din Rusia, Italia și Elveția. Oricine din public, și vorbim aici de colegi din toată Europa, dar și din alte colțuri ale lumii, putea pune întrebări. Am zis din capul locului că știu și sunt convins că România nu e singura țară cu probleme și carențe la capitolul educație medicală, că fake news-ul este un fenonem aproape ubicuu și cu toții avem de luptat serios aici. A venit o întrebare din partea lui Alberto Marra, un tânăr internist din Italia: sigur, și noi avem fake news și vedem dispute pretutindeni pe subiecte fierbinți, dar am observat ceva. Medicii care sunt prezenți pe rețelele social media devin repede agresivi, se cred superiori în orice discurs, sunt aroganți. Crezi că așa ar trebui făcută educația medicală?
Mi-am dat seama rapid câtă dreptate avea. Am apăsat butonul microfonului și am răspuns, recunoscând că se cam întâmplă așa și la noi, că avem oricum mulți medici care nu comunică eficient, nu tratează cu empatie și căldură pacienții, iar pe social media, când e vorba de educație medicală, dincolo de polemicile cu extremiștii care nu merită nicio atenție, au imediat un aer de superioritate amestecat cu agresivitate, ambele dictate de statutul inedit de medic. Ok, ești medic, ai învățat mult, ai o meserie infernală, dar halatul nu te ridică pe o soclu de aur, iar sfera ta nu-ți dă dreptul să ieși din respectul pe care ar trebuie să-l oferi celorlalți. Sau din blândețe. L-am dat exemplu imediat pe domnul Conf. dr. Mihai Craiu, și m-am bucurat să văd că cei din sală chiar îl știau. Exemplu de bună practică, impecabil comportament și trudă incredibilă în educația medicală.
În primul rând era un Profesor Universitar care mă privea atent și a dorit să afle cum este relația medic – pacient la noi în țară. Deschisese cutia Pandorei, cu toate lucrurile ei negative. Era un subiect tăios și-l trăisem pe viu, în practica mea. Îl simțisem până-n măduva oaselor. I-am dat exemplul oncologiei, unde medicii nu au pregătire aparte pentru a livra un diagnostic dramatic, pentru a gestiona o relație specială cu pacientul, pentru a oferi un confort emoțional atât de necesar. Studenții la medicină fac ceva în treacăt, rezidenții nu mai fac nimic aici, iar medicii mari nu parcurg niciun modul de comunicare nișată în asemenea asituații. Bașca inexistanța suportului psihic/psihiatric din multe spitale. Ceea ce în alte țări e normalitate (a se citi suport la aflarea diagnosticului, pe parcursul terapiilor, că vorbim despre chimioterapie, chirurgie de multe ori, radioterapie, după terapii), la noi e avia rara, dar lucrurile se vor schimba negreșit (menționez doar minunatul proiect #noifacemunspital realizat de Dăruiește Viață – spitalul nou de oncologie pediatrică va avea circuit deplin integrat, iar medicii vor fi pregătiți constant din toate punctele de vedere).
Mi-am adus aminte de o seară târzie, într-o gardă grea. Un pacient în vârstă slăbise mult, era tot mai lipsit de vlagă, începuse să tușească. L-am examinat minuțios și, la auscultația pulmonară cu stetoscopul, nu auzeam nimic în vârful unui plămân. Acel silențiu simboliza că acolo putea fi ceva care înlocuia aerul, golul, implicit sunetul tipic de la auscultație. Putea fi pneumonie, formațiune, nu știam sigur, așa că l-am luat la o radioscopie pulmonară. Radiologul m-a chemat în camera cu monitor, descriindu-mi imaginea ca fiind puternic sugestivă de neoplazie pulmonară. Adică un cancer. Pacientul meu de 74 de ani era dincolo de geam, așezat pe placa radiologică, iar în mine, în toată oboseala acumulată în gardă, se mai rupeau niște punți. Am dus pacientul pe patul din gardă și am ieșit să discut cu familia, pe drumul spre holul mare încercând să-mi așez ideile în cap.
Nu m-a învățat nimeni cum să discut cu pacienții sau cu familia. Empatia poate sta în mine sau nu. Cei care mă cunosc, de mi-au fost pacienți sau doar cititori, știu că o am. Și că am fost tot timpul apropiat de oamenii care mi-au trecut prin mâini. Dar și așa aveam multiple frâne, emoții, lacune. M-am pus la o masă și nu știam cum să deschid subiectul. Să-i spun fiicei și soțului acesteia Știți, am o veste foarte proastă…? Și să urmez cu E foarte probabil ca domnul să aibă cancer? Astfel de diagnostice pică în fiecare zi. Unii medici le zic greu. Alții le aruncă fără nicio dificultate, sec, rece, stoic. Pentru omul în cauză se dărâmă o lume. Pentru familie, la fel. Urmează multe angoase. Tulburări. Întrebări cu duiumul. Nevoi. Nevoie de echilibrare emoțională, dincolo de terapiile per se. Nevoie de informare eficientă și competentă. Nevoie de un medic bun alături. Nevoie peste nevoie.
Am explicat cât am putut situația, am oferit toate recomandările, am clarificat că e nevoie de examinări suplimentare și stabilirea ulterioară a unei conduite. Mi-am dat seama, din dialogul simplu, cât de greu poate fi. Cu empatia am mult de furcă, în sensul că e hiperdezvoltată, așadar m-am pus inevitabil în locul pacientului și al fiecărui membru al familiei. M-a prins de umeri un atac de panică. Cred că un asemenea diagnostic poate răvăși toate raporturile din corp și e nevoie de ajutoare pe diferite paliere pentru o victorie.
Am început să scriu despre empatie, comunicare medic – pacient, informare din surse genuine. Am început să demontez fantasmagoriile care circulă în domeniul oncologiei, unde, din disperare, e foarte ușor ca oamenii să cadă în tot soiul de capcane. Am început să sprijin activ asociațiile care mișcă lucrurile aici. Sau companiile care produc campanii veritabile de informare și ajutorare. Una excelentă este Onco-Plan, realizată de MSD România.
Cred că putem cu toții să facem mai mult, ca întreagă societate. Să nu mai avem stigmat, să stăm alături de cei care trec printr-un asemenea diagnostic, să împingem adoptarea unor măsuri utile în sistemul de sănătate, să nu distribuim informații false, să promovăm platforme care oferă sprijin.
Acel Am o veste proastă ne poate lovi pe toți cândva. Sau pe cineva din familie, prieteni, apropiați. Nimic nu garantează sănătate deplină. Depinde de noi cum ne purtăm de grijă și cum ne păstrăm deschiși și spre segmentele de viață care par pline de suferință, luptă, angoasă. Eu le-am văzut pe acelea, în cazuri multiple care mi-au trecut prin mâini. Am înțeles mai bine cum stă treaba cu toată viața și cât de greu e să gestionezi totul, să rămâi om, să ai ajutor la orice pas, lucruri clare, sprijin emoțional, doctori buni aproape. Medicina face progrese formidabile și majoritatea neoplaziilor sunt curabile acum. Pe lângă tratamentele per se, cred că avem mare nevoie ca experiența să fie cât mai puțin traumatizantă, iar umanitatea, căldura, apropierea, empatia să-și facă loc.
V.