Am stat în burnout 12 ani

Acest text nu este o lungă lamentare, ci o relatare pe alocuri sfâșietoare. E despre cum mi-am dat peste cap toată viața. Și cum am reușit să recâștig controlul.

Prin anul doi de facultate de medicină, situația mea de acasă scârțâia serios la capitolul financiar. Știți, medicina e facultatea aceea în care ai nevoie de părinți să te sprijine din multiple puncte de vedere, că e teribil de grea, costă mult dacă ești la taxă, costă mult și tot traiul printr-un oraș mare. Aveai nevoie, pe vremea mea, de părinți și-n timpul rezidențiatului, deoarece salariul era de doar câteva sute de lei pe lună, neavând cum să te întreții din banii ăștia.

M-am angajat într-un magazin de haine, la Unirii. Împătuream tricouri și blugi, dădeam cu mopul, stăteam la casă, asta vreo douăsprezece ore pe zi, cu două weekend-uri lucrate și două libere. Era vacanță de vară, nu-mi păsa că alții sunt pe acasă iar eu am rămas la cămin, în E, în spate de Carrefour, unde căldura te nenorocea, băile erau infecte, gândacii mișunau pe holuri. Aveam un job; nu mai conta nici că șeful de magazin era un arogant nesuferit, autoplasat cu un milion de clase peste toți ceilalți. Am stat o lună de zile acolo, iar la final mi-am dat demisia, primind în plic fabuloasa sumă de 540 de lei. Cum eu trăiam cu 70 de lei pe săptămână, progresul era semnificativ. Acolo am deprins o umilință dulce – să-mi văd de treabă chiar dacă cei din jur consideră că sunt un fraier pe lângă ei. Nu conta că intrasem la facultate în prima sută, eram doar un lucrător într-un magazin de haine, un neica-nimeni pentru numeroși clienți care habar nu mai au (sau n-au avut niciodată) că orice meserie are onoarea ei, iar oamenii dețin oricum niște povești în spate.

Cum eram pasionat de domeniul IT, am aplicat pentru un job de redactor și am și primit postul. Au urmat patru ani frumoși, grei și provocatori într-o companie de publishing online, adică diverse site-uri pe anumite nișe, de la știri până la lifestyle feminin sau masculin. Am de acolo prieteni faini cu care am păstrat legături minunate, care m-au inspirat și m-au stimulat să mă dezvolt. Însă combinația medicină + scris articole cu nemiluita + făcut site-uri + colaborat cu alte reviste + implicat în proiecte era nocivă. Dormeam puțin, începusem să fac atacuri de panică, mă durea capul îngrozitor, eram obosit cronic, nu mă mai mulțumea viața mea, eram apatic la lucrurile frumoase din jur, mă speriam ușor la orice zgomot, aveam senzații de leșin. Pluteam într-un burnout care începea să fie chiar mai mult de atât, dându-mi peste cap totul în mine. În anul șase de medicină mi-am dat demisia din funcția de redactor-șef, zicându-mi că aleg calea pentru care credeam că fusesem construit. M-am apucat să învăț serios pentru rezidențiat, un examen teribil de greu și ticălos în același timp, pentru că e o toceală fără noimă.

Viața de rezident e la început minunată, mai ales dacă ai norocul să dai peste medici buni și spitale decente. Apoi nu mai e minunată, pentru că devine infernală, cu gărzi, salarii mizere (pe vremea mea, am început cu 700 de lei), observat combinații prin majoritatea spitalelor, bobârnace de la unii profesori, palme de la unii pacienți. Culegeam povești, mă umpleam de satisfacție când reușeam să fac oamenii bine, aveam în mine o stare inexplicabilă de fericire când terminam cu brio o gardă, fără niciun deces (nu am pierdut niciun pacient în tot rezidențiatul – cred că, pe undeva, m-a și iubit cineva). Dar stăteam într-o garsonieră prin care trecea curentul (inamicul meu de moarte) și totul stătea să cadă, iar oricum nu afară erau problemele mari, ci chiar în mine. Nu ieșisem din burnout, ci acum era și mai insuportabil. În mine se rupsese totul. Eram cumplit de obosit, toți trăgeau de mine prin spital, ajunsesem să fac și peste zece gărzi pe lună (nu mai erau medici), sistemul mă nemulțumea profund, primeam semnale centrale puternice că intru în vrie. Am continuat așa, pentru că nu aveam încotro.

Am început să scriu poveștile pe Facebook și pe blog. Aveam o oază terapeutică, ca o detașare. Scrisul mi-a adus momente de calm, apoi bucurie văzând bucuria celorlalți. Dar expunerea asta începea și ea să mă obosească. Mă duceam la tv, la radio, la interviuri, promovând educația medicală. Începusem să scriu cărți. Mergeam la un cabinet de unde mă întorceam legumă, iar acolo presiunile financiare erau în conflict cu principiile mele solide. Explodam iar. Nu mai făceam față cu toate lucrurile.

Cred că acest burnout mi-a făcut cadou și depresiile. S-au amestecat între ele, s-au potențat reciproc, creierul a clacat. M-am tras lângă niște pereți, m-am dat cu capul de ei metafizic și am zis stop.

În ultimul timp călătoresc mult. Fac educație medicală. Scriu cărți care bucură și ajută mulți oameni. Învăț. Mă odihnesc. Nu mai dau consultații pentru că nu m-am regăsit în sisteme care sunt departe de mine. O să văd ce fac aici în perioada următoare. Sunt relaxat. Am învățat că meseria de medic este nespus de frumoasă, dar prea puțini știu ce ascunde ea, ce presiuni ai pe umeri, cum dormi sau nu dormi noaptea, cum ești împuns din toate părțile, cum își târăști picioarele pe holuri, cum nu mai înțelegi nimic din ecuația ta, cum te ascunzi sub un halat pe care majoritatea îl consideră mantie de supererou, dar tu nu ești drept sub el, ci chircit, în genunchi.

Cred că trebuie să știm la ce să renunțăm în viață. De tot sau temporar. Să învățăm să spunem nu. Să ne îngrijim de viețile noastre, părăsind cercuri vicioase care ne rod. Nu regret ceva în mod special dacă mă uit în urmă. Am ajuns puternic, chit că sunt vulnerabil. Mă mir cum de mai sunt aici, pentru că știu sigur că de câteva ori eram la un pas să o pățesc, la cât de mult am tras de mine. Simt însă că am câștigat ceva: am făcut o pace cu trupul meu, cu conștiința mea, cu ce merită să țin, pentru ce să lupt. A trebuit să trec prin tot ca să deprind niște lecții, m-am scuturat, îmi duc mai departe zilele.

Cred că suntem sau putem deveni arhitecții propriilor noastre vieți. Putem lua o pauză. Putem schimba prioritățile. Putem spune nu. Putem apela la ajutor specializat, la nevoie. Putem ieși din medii sufocante. Din datele pe care le am acum, deținem o singură viață. Ea se așază până la urmă, dar pe calea inerției se așază greu, iar cu intervenția noastră se poate așeza mai repede. Nu trebuie nimeni să subestimeze cocktailul acesta numit burnout. El există din plin, erodează conținuturi altfel vii, pe care le face tot mai palide. Tragem de noi în atmosfere care oricum sunt anacronice, în medii care oricum sunt vai de mama lor, în sisteme doldora de neajunsuri. Ne sufocăm în lupte și idealuri, în țineri cu dinții de cariere, mai mult pentru părerea celorlalți și a societății, pentru păstrarea unor aparențe, pentru menținerea unei presupuse bunăstări. Iar în noi e dezastru.

Am ieșit din acest amestec. Sunt împăcat cu mine. Vreau să plec în niște misiuni umanitare cu medicina, în ținuturi cu conflicte groaznice. Vreau să impactez mai mulți oameni cu scrierile mele, cu toate cărțile. Am scris cinci, mai vine una în decembrie. E despre inimă, acel organ pe care îl dăm peste cap, îl facem să sufere, îl ținem în corzi, apoi ne mirăm cum de mai bate și ne face să mergem înainte.

V.