Am vrut să fiu aproape perfect

Am vrut să fiu aproape perfect.
Am ajuns să fiu mult mai puțin de atât.
Am pendulat în workaholism în care stăteam aproape doar prin spitale. Prin gărzi. Printre boli.
Acasă scriam impulsiv. Munceam.
Am avut momente în care am consumat alcool cu nemiluita.
Trasul de mine, să muncesc, să iasă totul imaculat, mi-a făcut praf creierul.
Mi-a distrus somnul.
Mi-a dat peste cap intestinele.
M-a dat dureri în tot corpul.
În vreo șase ani de gărzi nu am avut niciun deces. Dar eu muream în fiecare. Puțin câte puțin.

Am stat apoi și mi-am dat seama că pornirile mele vin din niște traume. Extremele mele. Obsesiile.
Ascundeam traume vechi pe care le astupam cu tot ce făceam.

Apoi, liniște.
Am făcut pace cu ele.
Am ajuns să fiu bine eu cu mine.
Și să nu mai astup obsesiv nimic.

Nici nu avem idee cum ne controlează traumele. Cum ies în fel și chip. Cum ne distrug viețile. Din luptele astea însă, din infernul ăsta intern, eu am rămas cu ceva: cu scrisul, cu oamenii ținuți în suflare, în lumină.

Și de multe ori mă învelesc cu bucuriile astea. Și mă cuprinde liniștea. Ca să nu zic fericirea.

V.