Ce le arătăm copiilor noștri

Observ în jurul meu o protecție exagerată a copiilor din partea părinților. Nu li se dă voie să intre în contact cu diverse lucruri, să învețe despre ceva anume considerat rușinos, să stea prin murdărie, să exploreze cu mâinile mediul înconjurător și lista poate continua. Mă sperie însă altceva: copiii sunt protejați de componentele negative ale vieții.

Îmi aduc aminte cum mă plimbam pe holul spitalului ținând în mână „Oscar și tanti Roz” a lui Eric-Emmanuel Schmitt. Fără să divulg detalii semnificative, în carte e vorba despre un puștan bolnav de cancer. Mai multe colege mămici au fost atrase de coperta albastră a cărții și de titlu, cerându-mi să le împrumut cartea. Mi-au adus-o înapoi repede: „nu am putut să citesc așa ceva. Eu am copil mic acasă, nu vreau să aud despre cancere și alte chestii triste!” Am rămas pe undeva surprins. Extinzând barajul, m-am gândit la întoarcerea asta de spate și la cum consider eu că ar fi bine. Eu aș fi citit povestea (lucru făcut) și aș fi explicat-o frumos copiilor mei (nu am încă), să învețe și ei că viața nu e frumusețe continuă, ci incluse și boală, luptă, tristețe, haos. Că sănătatea nu-i un bun garantat. Cred că așa ei ar putea învăța de mici ce înseamnă prețuirea unor elemente, recunoștința, facerea de bine pentru alți oameni aflați în greutăți.

Cred că exemplul poate fi elongat. Mi-aș duce copiii să vadă o familie plină de neajunsuri materiale. I-aș duce într-un spital cu alți copii în suferință. Le-aș arăta asociații sau companii care fac bine. Astfel, orice copil înțelege de mic registrele mai grele ale vieții și nu crește în aroganță, egoism, autosuficiență. Nu se face mai mare știind că totul e neted și frumos, orice i se cuvine, sănătatea lui e garantată. Sensibilizarea asta la suferință poate fi o propulsie veritabilă.

V.