Cei care pleacă și cei care rămân

Prin viața mea și-așa handicapată (mi-am parcat unele zile în locuri nepermise, m-am trezit cu timpul ciuntit, am avut fericirea surdo-mută o vreme), mi-a fost dat să observ tot felul de oameni. Cred că această calitate de observator e un adevărat deliciu.

Am văzut oameni care au plecat oriunde, numai să plece. Am văzut oameni care au plecat calculat, alegându-și cu atenție destinația. Am văzut oameni care au plecat pentru că au fost trași acolo de alții. Am văzut oameni care au plecat pentru că au fost împinși de aici de unii.

Oamenii pleacă. Nu-i nicio grozăvie în asta. Au migrat din cele mai vechi timpuri și au demonstrat că se pot adapta ușor oriunde. Eu n-am putut să plec, chiar dacă am avut de câteva ori ocazia. Pe undeva dintr-o frică de nou, pe altundeva dintr-o naivitate fină, aceea de a crede că pot pune umărul la o schimbare în bine aici, chiar dacă lupta ar trebui să se ducă îndeosebi pentru binele meu, nu al celor de lângă mine. În fine.

Cei care pleacă m-au făcut să-i îndrăgesc pe cei care rămân, indiferent că o fac din lașitate, patriotism, optimism exagerat, naivitate. Asta grosier, pentru că am observat rapid ura instalată între cei care rămân, scindați de afinitățile politice, iute încrâncenați de comentariile de pe facebook, tot mai scârbiți de societate. Am căzut în tristețe.

Cei care rămân sunt tot mai puțini și asta ar trebui să ne unească, nu să ne alimenteze ura. Dintre aceștia, a apărut o nouă categorie: cei care vor pleca. Nu se știe când. Există unii care într-adevăr vor pleca și veșnic plecânzii care nu pleacă în fapt niciodată, ci se lamentează tot timpul de condiții, își fac proiecții utopice, produc acte de suicid metafizic.

Nu-mi plac veșnic plecânzii. Cei care vor pleca mă umplu de sentimente contradictorii. Pe undeva îmi generează gânduri pesimiste, pe undeva îi admir pentru curaj și pentru luptele date oricum, numai să le fie bine, într-o chintesență a viețuirii pe care ar trebui cu toții s-o avem în noi. Cei care au plecat deja îmi generează nostalgie.

Sunt unii care mă cheamă prin alte părți și unii care mă gonesc de aici. Îmi trebuie un psihic de fier ca să rămân în echilibru. Eu nu plec acum, în clipa asta. Și nici în clipa care va să vină. Să mă duc pentru civilizație, pentru un trai mai bun, pentru o bătaie de joc mai puțină. Să mă duc neapărat, că sunt tânăr și mă sting aici. Să mă duc unde văd cu ochii, numai să mă duc.

Cred că încercarea continuă de a antagoniza niște neajunsuri m-a făcut cel ce sunt acum. Contextul acesta, oarecum același în ultimele trei-patru decenii, m-a ridicat demn în picioare. Bătaia de joc mi-a adus umilința dulce și recunoștința. Banii mai puțini mi-au păstrat capul pe umeri. Civilizația asta pe alocuri încă de peșteră mi-a adus contrast și m-a făcut să apreciez altfel niște lucruri.

Nu pot alege eu țara în care mă nasc. Nu știu dacă e act arbitrar sau ceva stabilit prin alte registre, dar am apărut aici. În bucata asta, eu am devenit cel de acum și mă simt bine. Mi-ar plăcea ca toți cei care rămân să nu mai fie atât de scindați, pentru că devenim oricum tot mai puțini. Mi-ar plăcea ca toți cei care au plecat să nu uite de unde au plecat și să revină constant aici, să ne ajute, să nu ne privească ciudat, ca pe niște lași. Mi-ar plăcea ca toți cei care vor pleca să respecte alegerea celor care vor rămâne. Mi-ar plăcea ca veșnic plecânzii să nu mai consume energii importante pe acțiuni inutile.

Eu rămân.

V.