Cele mai frumoase lucruri în viață sunt acelea care nu pot fi măsurate

Mă folosesc de un fragment din romanul meu, în care personajul cheie își uimește cardiologul:

„Acest organ, căruia îi spuneți inimă, se pare că este cel care face tic-tac, aici, în piept, unde mi-ați pus mâna. O mână caldă, liniștitoare. Eu credeam că această inimă ne ajută să păstrăm un timp al nostru, interior. Ne alarmează când nu-l folosim cum trebuie, când ne culcăm pe o ureche sau chiar pe amândouă, ne umple cu pasiune când ne culcăm pe urechea celuilalt, ne sperie când zeul-timp curge prea repede, încearcă să ne țină în prezent, ne liniștește când ajungem în ultimele noastre clipe, ne inundă cu tristețe când ne lipsește cineva și zgomotele ei se metamorfozează din tic-tac în dor-dor, un singur zgomot dedublat, unul amestecat de melancolie și suspin. Ca un elev bun ce sunt, am să vă spun ce am priceput din ce mi-ați predat, folosindu-mă de o scrisoare aranjată într-o seară de octombrie, pentru o femeie pe care o iubeam: cum ți se mai duce impulsul electric născut, nu făcut, din nodul sinusal, trece spre atriul stâng și apoi coboară spre nodul doi, fără să intre în el ci ocolindu-l. Se grăbește – pas iute ai avut toată viața – să declanșeze sistola ventriculară, ignorând joncțiunea. Stau cu șublerul vechi, cel primit cadou de la bunica – ce croitoreasă formidabilă era – și îți măsor intervalul PR pe hârtia asta rozalie pe care o mai și visez uneori. Îmi imaginez cum, impuls după impuls, inimioara ta muncește ca o furnică, dar nu una de rând ci chiar o șefă de colonie. Trimite seva roșie prin trupul firav, aproape minion, făcătorul de minuni zilnice. PR-ul tău, la milimetru analizat, a ieșit 1.5mm, adică 0,06 secunde – atât de repede aleargă curentul de la camerele de sus la cele de jos. Am citit mai demult, nu că ar fi trebuit să știu precis asta, că ai un sindrom de preexcitație numit LGL. Poți sta liniștită, nu vei păți nimic rău, el a apărut pentru a te face mai interesantă; numai să vii să îți măsor, din timp în timp, intervalul acesta, să te mai văd, să am grijă de tine. Zilnic. Când pun mâna pe șublerul vechi de la bunica, devin cel mai iubitor om, cel mai protectiv. Am ajuns să transform a ta preexcitație în a mea fascinație, dar îți mărturisesc ceva: cele mai frumoase lucruri în viață sunt acelea care nu pot fi măsurate, de aceea mi-am permis să îți măsor un interval pe electrocardiogramă și nicidecum iubirea.”

Depășind metaforele, trebuie să știți că impulsul electric se naște spontan în nodul sinusal, o formațiune mică aflată în peretele atriului drept. De acolo, circulă prin căi preferențiale și din aproape în aproape prin mușchiul atrial, curentul convergând spre al doilea nod, cel atrioventricular. În mod fiziologic, impulsurile născute în nodul sinoatrial (sau sinusal) coboară și trec prin nodul AV, ies din el pe calea fasciculului His, fascicul ce se împarte repede într-un ram stâng și unul drept, ce se răsfiră ulterior sub rețeaua Purkinje, conducând curentul spre apex, tot sistemul generând secvențial sistola atrială, respectiv ventriculară. Sistolele sunt contracțiile care asigură funcția de pompă a inimii. Diastola (perioada dintre sistole) este și ea deosebit de importantă, fiind intervalul în care mușchiul se repolarizează, se relaxează, face efect de sucțiune și participă semnificativ la procesul de umplere cu sânge.

Spuneam că impulsul trece fiziologic prin nodul atrioventricular, fiind singura zonă din joncțiune care permite conducerea. Există situații în care nu se întâmplă așa, ele purtând numele de sindroame de preexcitație. Cel mai simplu este LGL (Lown-Ganong-Levine), cu fiziopatologie încă neclară – se presupune că există fibre care sar parțial sau complet nodul atroventricular, pe EKG apărând un interval PR scurt. Mai există preexcitația tip Mahaim, cu fibre care leagă anumite zone atriale de altele ventriculare și în sfârșit sindromul WPW (Wolff-Parkinson-White), în care un fascicul atrioventricular accesor mare (numit Kent) potențează conduceri aberante și generează episoade de tahicardie.

În text, pacientul R. vorbește poetic și totodată exact despre sindromul LGL, întâlnit relativ des în practica medicală. Pe lângă informațiile deosebit de utile, aș vrea să țineți minte și bucata asta: cele mai frumoase lucruri în viață sunt acelea care nu pot fi măsurate.

V.