Crezi că mai avem mult?

Am pictat asta în jumătate de ceas. N-a ieșit bine deloc, știu, dar o pun așa, împreună cu o discuție între mine și alt puști, în niște vremuri vechi.

– Crezi că mai avem mult?
– Până unde?
– Până acasă.
– Nu știu. M-ai întrebat asta de un milion de ori. E întuneric. Nici eu nu știu unde suntem.
– Te întreb întruna pentru că mi-e teamă.
– De ce anume?
– Mi-e teamă că nu mai ajungem. Poate lucrurile pe care vrem să le lăsăm în urmă ne prind și ne înghit.
– Nu lăsăm niciodată nimic în urmă. Luăm totul cu noi.
– În fine. Oare mai avem mult?
– Până unde?
– Până acasă.
– Mai avem. Nu știu dacă mult. E întuneric.
– Văd asta și eu. Mi-e teamă de întuneric.
– Să nu-ți fie. Întuneric e și-n tine.
– Crezi?
– Sunt convins. Nu are pe unde intra lumina.
– Nici prin ochi? Am citit undeva că prin ochi lumina ajunge la creier și de acolo în tot corpul se strânge.
– Dacă ai lumină-n tine, te rog să scoți puțină și s-o arunci spre drum, să vedem pe unde mergem.
– Nu poate fi scoasă. Ea iese când murim și devenim stele. Oare vom muri în seara asta?
– Nu. Că cineva sigur ne așteaptă acasă. Nu poți să mori când știi că ești așteptat.
– Crezi?
– Sunt convins.
– Parcă nu-mi mai e teamă acum.

V.