Un turn și prea mult întuneric

Stau în turnul meu, bine ferit de lumină, bine ascuns de oameni. Am loc cât să stau mereu în picioare, nu mă pot așeza niciodată și tocmai din cauza asta mai și obosesc, deseori. E cald înăuntru, sub zidul făcut din piatră și plumb. Aș vrea să cobor măcar în genunchi, poziția de-acum firească a sufletului din mine. Aș vrea să simt pământul cu palmele, dar nu-l ajung. Mă dor ochii. Din interior, nu pot să fac nimic. Am ridicat acest turn din toate acțiunile mele stupide, e zugrăvit cu anxietăți, are la fundație depresii, acoperișul e făcut din frici multiple. Nu mai pot face nimic. Dacă încerc să-l sparg, mă rănesc. Dacă țip, sunetele se întorc în timpane și-mi zdruncină creierul. Dacă plâng, nu impresionez nicio cărămidă. Ce să fac?

Mă-ntorc în piruete și ridic privirea. Până la acoperiș mai sunt cam două laturi de palmă. Nu e nicio lucarnă acolo, doar o gaură prin care intră aerul. Nu mai știu când e dimineață sau seară. Nu mai știu ce-nseamnă natură, plăceri, iubire. Dacă vreau să respir mai amplu, zidurile mă strâng. Dar pot visa și pot gândi. N-am pierdut chiar totul. Acestea sunt cele mai frumoase libertăți.

Încep să mă gândesc la lucruri frumoase. Încep să visez cu ochii închiși sau deschiși, oricum aici nu contează. O văd cum este atrasă de turn, cumva misterios, neștiind ce se ascunde în el, ce calități sunt acolo, ce sămânță inhibată care, eliberată, poate exploda în verde și viu. Tind să cred că îi pot influența mișcările și deciziile. O văd cum îmbrățișează turnul, se chinuie să-l cuprindă, să-i înțeleagă conținutul. Ar vrea să plece – nu pare nimic interesant înăuntru. Dar cumva o țin aproape sau altceva o ține, sau o mixtură între voința mea și complotul universului. Îmi place să cred că are ochi mari și albaștri. Că e frumoasă pe dinafară și pe dinăuntru. Că turnul ei are multe ferestre, e spațios și nu o îngrădește în niciun fel. În al meu e dezastru.

Se dă câțiva pași în spate, să măsoare totul. Să mă măsoare. În ea crește o dorință aparent absurdă. Va face cumva și va dărâma turnul. Începe să alerge, din ce în ce mai tare, pune umărul drept în față și se lovește de zid. Nimic. Iar pași în urmă, repetă mișcarea, iar și iar, până nu mai poate de durere. Simt mici vibrații, în întunericul meu. Pune mâna pe o piatră și dă cu ea în cărămizile puternic sudate cu cimentul neplăcerilor mele. Nicio zgârietură. Se lasă pe genunchi, ea poate face asta. Plânge. Știe, acum mai mult ca oricând, că înăuntru e ceva care chiar merită orice luptă. Mă gândesc cum se ridică pe vârfuri și cercetează, zonă cu zonă, să nu existe vreo infimă crăpătură pe care să o exploateze. Nu există. Îi bate inima cu putere, o inimă de altfel mică și uriașă în același timp.

Nu a mâncat de trei zile. Îmi pare rău pentru ea. Cred că îi aduc suferință, cum generez multor altor oameni. Aș vrea să dispar, dar nu pot nici asta. Nu pot să mă autodistrug în turn. Vrea să verifice acoperișul. O îndrum cu gândurile, o pun să ia o scară mică, se găsesc atâtea prin orice suflet bun, o așează de perete, urcă suav pe ea, atinge vârful turnului meu. Acolo, vede deschizătura prin care aerul proaspăt se schimbă cu cel consumat de mine. A găsit, după multe încercări, infima crăpătură pe care să o exploateze. Nu știe ce să facă mai departe, își prinde capul între mâini, plânge iar de neputință. Îmi bate inima cu putere, e atât de aproape de mintea mea.

Coboară scara și se retrage lângă un stejar vechi de sute, mii, milioane de ani. Câte iubiri nu a văzut acel copac, prinse toate prin frunzele lui, prin ghinde, prin seva de idei primordiale. Iubirea e veche și ea, e puternică, are slăbiciunile ei, e uneori mai tare decât timpul, e alteori mai slabă decât vântul. Îl întreabă ce să facă. Niciun răspuns. El are toate răspunsurile, a văzut orice lucru, deține soluțiile. Dar e greu să-l convingi să-ți vorbească. Îl întreabă ce să facă. Îl întreabă ce să facă. Îl întreabă ce să facă. A adormit.

Noaptea, stejarul luminează în verde, prin orice crăpătură. Și frunzele lui, miliarde, emit lumină. O acoperă între crengi prietenoase și-i îngrijește toate rănile date de contactul cu turnul meu. Ce ușor respiră și cât de liniștit doarme. Îi lasă lângă piept cea mai bună ghindă a sa. Se trezește și e plină de energie. Vede micul fruct maroniu, cu volan și coadă; îl ia și pornește spre turn. Scoate o altă scară, are atâtea sprin sufletul ei bun. Pășește prin aer, ia ghinda și suspină – nu încape, deschizătura e atât de mică. O lovește cu pumnul. Se umple de furie, e atât de frustrant totul, fierbe. La furie, scara dispare și cade, ce lecție bună. Furia nu ne lasă să urcăm. Bucuria și liniștea da. Respiră adânc, se calmează, își cântă ceva. Scoate o nouă scară, pas după pas pe treptele fine, ghinda e tot acolo. Cum să-i dea drumul în turn?

Coboară și merge la stejar. Îl întreabă ce să facă. Niciun răspuns. E iar obosită și adoarme. Copacul luminează în verde, își coboară câteva crengi, îi îngrijește pumnul și trupul. Îi lasă la piept o ghindă mică, atât de mică, abia o poate vedea cu ochii săi mari și albaștri. Are un vis: dacă turnul e gol? Se trezește în spaimă, observă fructul mic maroniu, fuge spre turn. Scoate o scară, pune pas după pas pe treptele ei, până în vârf. Ghinda veche nu mai e acolo. O ia pe cea nouă și-i dă drumul. Coboară și-și lipește corpul de zid.

Am simțit ceva trecând prin aerul din juru-mi, apoi un zgomot firav pe pământul puțin de sub picioarele mele. Apoi, liniște. Nu pot să mă mișc, nu pot să respir, îmi pierd și gândurile. Plâng. O fi zi sau noapte afară? O fi primăvară, vară, toamnă sau iarnă? Ce an? Cum e să privești cerul? Dar să auzi un râu? Cum e să te plimbi prin iarbă? Dar să îmbrățișezi un copac? Cum e să stai sub ploaie? Dar să săruți pe cineva? Privesc spre picioare și observ o discretă lumină verzulie. Nu disting mai nimic prin întunericul ăsta. Ce e acolo? Sunt uimit. Să am răbdare.

Timpul trece. Jumătate din vreme nu văd nimic; jumătate văd o lumină ce parcă se apropie de mine și crește. Să am grijă să nu strivesc cu piciorul ce e acolo. Să am grijă. Timpul trece. Mă gândesc la fata cu ochi albaștri. Mi-o imaginez, îi construiesc fiecare gest, cum își mișcă buzele, cum întoarce capul, cum vorbește cu ea însăși. Crește ceva pe lângă mine! Am un fel de plantă în turn. Plâng cam la două zile, dacă mai știu ce e o zi. Cam așa cred. Jumătate din timp, sub lumina verde îmi pot vedea corpul. Îl văd și reîncep să-l iubesc. Tot atunci, câțiva lăstari mici mă îmbrățișează și mă vindecă. Apoi, nu mai văd nimic. Timpul trece. Mi-o imaginez.

Planta care crește pe lângă mine devine tot mai puternică. Ramurile sale împing în turn în toate părțile. Zidurile scot sunete ciudate. Am obosit și mi-e teamă de noua compoziție gravă. Am închis ochii. O să-i țin așa, nu-i mai deschid deloc.

Nu știu cât a mai trecut, dar am simțit un vânt ciudat. Am putut să-mi mișc altfel mâinile. Am putut să respir mai adânc. Am deschis pleoapele și era atât de multă lumină. Cerul albastru. Iarbă. Un râu aproape. Un copac în depărtare. Apoi ea. Dormea, culcată pe o parte. Cele mai frumoase lupte sunt cele date pentru alți oameni. Există un complot universal între voință, gânduri, întâmplări aparent întâmplătoare. Orice turn poate cădea, sunt forțe mai mari decât cele inhibitoare. Natura își ajută orice extensie, stejarul vechi de sute, mii, milioane de ani, nu se satură să atingă pe oricine cu crengile sale fine. Iubirea, sub curiozitate și mister, poate lăsa o sămânță capabilă să crească în orice mediu, să elibereze pe oricine, să înflorească oriunde, să depășească apăsarea și tristețea. Universul are mersul lui. Omul are greșelile lui – se învelește în straturi și nu-și dă seama cum ridică ziduri care îl sufocă și-l țin în întuneric. Orice om se poate închide oricând într-un turn. Unii rămân acolo tot timpul. Alții, prin libertatea absolută a gândirii, pot genera lanțuri de întâmplări care să-i repună în stări de calm, curaj și dragoste de orice.

V.