Poate că asta e fericirea.

Fericirea cvasicontinuă este la fel de reală ca văcuțele zburătoare cu aripi albastre, care trasează curcubee pe cer în călătoriile lor dinspre nicăieri spre niciunde. Eu n-am fost fericit în viața mea. Am suferit enorm în orice capitol, m-am luptat să fac o mulțime de lucruri, m-am dat peste cap psihic, m-am certat cu multă lume, am avut regrete și dezamăgiri.

N-am plutit niciodată luni la rândul pe norișori roz, unde grijile nu aveau loc și iubirea era dominantă, soră cu ataraxia. Când am fost în vreo relație, am avut o grămadă de discuții în contradictoriu, de disensiuni, de tensiuni, de stări de oboseală. Am fost îndrăgostit și apoi, ca o noemă, m-am întrebat ce naiba am văzut la femeia respectivă, trei ani de zile. Uneori m-am despărțit, alteori am insistat, știind că nimic nu e neted și frumos, că iubirea înseamnă acțiune, tumult, compromis. Și e foarte ok așa.

În medicină, am satisfacții uriașe, dar nu chiar dese. Uneori dau greș. Mă confrunt cu o mulțime de neajunsuri, de mentalități învechite, de umilințe la tot pasul. Muncesc mult și sunt remunerat prost. Plutesc în sindromul burnout. Mă duc în gardă după ce n-am reușit să dorm noaptea, stând să lucrez la alte proiecte. Îmi iau bobârnace de la alți medici mai în vârstă. Mă mai împiedic pe scări. Sunt înjurat de un pacient, în camera de gardă. Trag alții de mine de parcă sunt robot. Dar e ok așa, îmi spun.

În ultimii ani, am tot citit cărți despre fericire, de la Russell la Watts. Am parcurs materiale ample pe bloguri. Am încercat să lecturez părerile unor călugări celebri acoperiți în straie portocalii. Unde naiba e fericirea aia zugrăvită – mai bine zis comercializată – peste tot? Îmi lipsește mie ceva de nu o pot atinge? Fac eu ceva greșit?

După asta, m-am calmat și-am încercat un soi de retrospecție amestecată cu o analiză a întregului fenomen. Nu există fericirea AIA, mi-am zis. AIA prototip, lungă și perfectă. Tot ce am parcurs până acum și parcurg încă, cu bune și foarte multe rele, e viața mea, și-n ecuația asta, fericirea nu e vreo țintă mișcătoare în care nu poți vreodată să nimerești centrul, ci e chiar tot ce se află în afara țintei. E viața însăși. Și e foarte bine așa.

Nu trebuie să mai alergăm după stări descrise de alții, în care totul e, chipurile, numai lapte și miere. Stările noastre vor fi altele, piperate cu certuri, iertări, plânsete, îmbrățișări, țipete, declarații, tensiuni, armonii, boli, lupte, abandonări. Poate că asta e fericirea, o galopare prin ținuturi fascinante sau înfricoșătoare, care se succed până când devenim prea mari ca să mai existăm și prea mici ca să o putem lua de la capăt.

Și e foarte bine așa.

V.