Domnu’ doctor, veniți pe rampă, e cineva în stop în ambulanță.

Domnu’ doctor, abia mai respir, nu mă lăsați să mor, vă implor.

Domnu’ doctor, bunica a căzut pe scări, oare are piciorul rupt?

Domnu’ doctor, interveniți repede aici, și-a dat ochii peste cap!

Domnu’ doctor, mă dor genunchii de cinci luni, vreau și eu o radiografie!

Domnu’ doctor, bunicul a făcut salt hipertensiv, mi-e frică să nu facă AVC…

Domnu’ doctor, soba a scos fum și m-am trezit amețită, abia mai știu de mine.

Domnu’ doctor, vă uitați și pe analizele mele?

Domnu’ doctor, când e gata scrisoarea medicală, că aștept de două ore?

Domnu’ doctor, cred că am o infecție urinară…

Domnu’ doctor, veniți repede, a leșinat tânărul la recoltarea de sânge.

Domnu’ doctor, bunicul a vărsat de trei zile și-l doare rău în partea dreaptă.

Domnu’ doctor, mi-a ieșit INR-ul 11…

Domnu’ doctor, mamei i s-au umflat rău ochii.

Domnu’ doctor, veniți pe rampă, e cineva în stop în ambulanță.

Domnu’ doctor, faceți ceva să nu mă mai doară capul!

Domnu’ doctor, …

În timpul gărzii, nu m-a întrebat nimeni dacă sunt bine, dacă am mâncat ceva, dacă mai pot. 24 de ore. Nu mi-a zis nimeni „păreți obosit” sau „păreți trist”. Pentru toți, am fost doctorul de gardă, o noțiune vag reprezentată. Cel care trebuia să-i facă bine. Cred că oamenii nu s-au gândit nicio secundă că cel căruia i se cer toate lucrurile e și el om.

A doua zi, garda s-a terminat la opt dimineața. Noaptea stătusem în terapia cardio, să stabilizez un domn care intrase în edem pulmonar. Era sâmbătă și ar fi trebuit să plec acasă. La 11 eram în spital, așteptând niște rezultate de analize, să fixez tratamentele pacienților internați, peste weekend.

Doamna M., 88 de ani, în stare nu tocmai grozavă, mă privește și spune: „Domnu’ doctor, mergeți să vă odihniți, nu mai stați să ne consultați iar pe toți. Noi suntem binișor aici.”

V.