Recomandările zilei în SHOP-ul oficial
Domnule doctor, avem un pacient căzut pe hol!

Domnule doctor, avem un pacient căzut pe hol!


Dă mai departe acest articol pentru a construi împreună o comunitate sănătoasă.

– Domnule doctor, avem un pacient căzut pe hol!

– Are semne vitale? Mișcă?

– Nu. Credem că a făcut stop.

– Chemați ATI-ul. Urc și eu imediat.


Șase și patru minute dimineața. Ațipisem pe la cinci, după o gardă extrem de grea. Mă uit în ceasul care se plimbă pe display-ul unui computer, lovindu-se de marginile acestuia. Am cute roșii pe față de la cum am adormit pe canapeaua tare – n-am apucat nici să întind cearșaful pe ea, să scot perna albă. Nu mai avea niciun rost. Alerg pe scări de la etajul trei până la cinci, ca să nu pierd timp prețios. Trebuie să ajung cât mai repede la chirurgie, pe holul din spate al spitalului. Curbez degetele de la picioare în pupuci și țin strâns, să nu-i pierd. Trag aer adânc în piept și trec pe hol, unde o lumină galbenă spărgea cu timiditate întunericul. Deloc cu timiditate, chirurgul de gardă făcea masaj cardiac extern unui bărbat întins pe jos, pe culoarul rece. Țip după asistentă, să sune iar la ATI, că avem nevoie de balon, de intubare, poate de adrenalină, poate de șoc. Colegul e deja terciuit și preiau masajul, apăsând viguros pe centrul sternului. Două treimi cu o treime, îmi zic în cap. De parcă nu-l mai făcusem de atâtea ori… Îl făcusem în pat, când era să mă trezesc cu tot cu pacient pe jos, din cauză că a fugit patul cu rotile. Îl făcusem într-o baie, când un vârstnic a căzut cu tot cu chiuvetă. Îl făcusem în camera de gardă, când un domn a avut bunul simț să ne anunțe că moare, că asta simte, că e inevitabil. A făcut stop în câteva minute, dar l-am recuperat. La 83 de ani. 1 și 2 și 3 și 4 și 5 și 6, număr în gând. Din automatism. Oare am trecut de acel nivel în care fac o medicină pur mecanică, tratând omul nu ca pe un suflet, ci ca pe o banală mașinărie? Aud pârâiturile coastelor. Nu te speria, îi spun colegului, e normal să se audă. Așa e masajul eficient. Coastele nu se rup, ele doar se desprind de pe manubriul sternal…


Cred că am masat câteva minute, dar mi s-a părut o eternitate. Și mă enerva faptul că nu venea odată ATI-ul cu trusa. Stai, că aud liftul mare. Scârțâie niște adidași pe linoleum. Asistenta din terapie se apropie de corpul inert și trântește trusa jos. Aruncă o privire și zice:

– Păi, e cam clară treaba, din punctul meu de vedere. De cât timp faceți masajul?

– Am ajuns aici la 6 și 6 minute. Colegul făcea deja masaj, deci de peste zece minute, îi răspund.

– E-n asistolie. Dă-mi puțină adrenalină, îi cere doctorița de gardă asistentei.


Eu continui masajul, sleit de puteri. Eram în șosete pe hol. Se făcea lumină. Afară. Nu și în situația medicală a omului întins pe jos. După alte minute de masaj istovitor, echipa ATI dădea semnale că ar fi cazul să ne oprim din tot. Dar eu nu voiam să renunț. Sub nicio formă nu renunț. Omul acesta nu va muri. În niciun caz. Nu. Nu pe garda mea!


Eram rezident în an terminal și nu pierdusem niciun pacient în toată activitatea mea. M-am întrebat dacă aveam vreun scut divin, dacă a contat pregătirea mea sau poate mai mult empatia patologică pe care am avut-o, de mă punea în locul fiecărui om până îi preluam toate senzațiile, durerile, angoasele. Le simțeam cum pulsează în mine, cum să străbat din cap până-n picioare, cum mă sfredelesc. N-am găsit niciun răspuns complet și am rămas cu aura asta de medic protejat. Pe garda mea nu moare nimeni! Mai aveam puțin și terminam ultimul stagiu, urmând să-mi iau un pic de liber pentru a mă pregăti pentru un examen infernal, cel de specialitate. Dacă dădeam chix acum îmi stricam toată magia și poate îmi dovedeam că moartea e mai puternică decât mine, să o las baltă cu prostiile, să nu exagerez, să accept că am pierdut un om și asta e, nu am avut ce face, am realizat maximum de efort acolo jos, pe linoleumul verde și urât. Ai făcut tot, oprește-te! La naiba, oprește-te!

Respiră spontan pacientul.

– Respiră! Are și activitate pulsatilă! Chemați brancardierul să-l ducem rapid în ATI, vă rog!

– Ține-i tu balonul și ventilează-l, îi spune doctorița asistentei. Și să anunțăm să pregătească un pat la noi în ATI.


Brancardierii l-au luat de jos și l-au suit pe o targă, ducându-l spre liftul mare. Noi aveam să coborâm pe scări de la etajul cinci până la trei. Îmi recuperez papucii. Brațele îmi tremură, mă străbat furnicături din spate până în pulpele degetelor. Mă uit la ceas și văd că e 7 fără un sfert. La 8 va fi raportul de gardă, tot atunci și schimbul gărzii. Mai am o oră și un sfert, timp în care vom încerca să stabilizăm pacientul în ATI. Chirurgul e rezident în an mare, de seamă cu mine. Medicul de gardă ATI e o doctoriță specialistă, foarte bine pregătită, cred că are doi-trei ani de când și-a dat specialitatea. Eu sunt rezident în anul cinci. La dracu, am uitat să anunț firul I pe medicală, medicul primar care conduce practic garda mea, eu fiind fir II, eu preluând toate cazurile din gardă și consulturile din toate secțiile spitalului, apelând la firul I doar la strictă nevoie. Are încredere în mine, îmi spun în gând. Îl voi anunța în scurtă vreme, când reușim să punem pacientul pe ventilatorul mecanic și să ne dumirim un pic cu cazul. De ce a făcut stop? Ce boli avea? Ce s-a schimbat? Era totuși pe o secție normală de chirurgie…


Când am intrat în secția mare ATI, pacientul era deja acolo, pus în pat. Era în comă. Asistentele din tură l-au cuplat la ventilatorul mecanic și la aparatele de măsurat funcțiile vitale. Tensiunea arterială pe monitor era 144 cu 89 mmHg, mai mult decât suficientă. Frecvența cardiacă 166 de bătăi pe minut, ritmul regulat. Adrenalina, zic. E de la adrenalină.


Pentru că aveam un ecograf chiar lângă pat, am luat o sondă de cardio și m-am uitat la inimă. Nu părea să fi făcut un infarct miocardic, pentru că toți pereții, atât cât prindeam eu, aveau contractilitate bună. Valvele arătau bine, iar ritmul era sinusal, deci normal. Era intens tahicardic, dar după așa pățanie reacția e normală, fiind guvernată de simpatic, sistemul nervos de stres. Plus adrenalina injectată, câtă mai era. Ne-a venit ideea să schimbăm sonda cu una de abdomen, să verificăm cu atenție. Când am pus sonda în epigastru, am văzut o formațiune impresionantă, de vreo zece centimetri în diametru. Ce naiba e asta?


Am lăsat ecograful și ne-am năpustit pe foaia de observație, care venise de la chirurgie. Evoluția hemoglobinei pe analize arăta un picaj sever, de la 15 la 11 la 9 la 7 la 4 grame de hemoglobină la decilitru de sânge. Așadar, pacientul pierduse sânge pe undeva. Cum extern nu a remarcat nimeni, cu siguranță că pierduse intern. Avea un examen computer tomograf efectuat cu câteva zile înainte, iar acolo se descria o formațiune de aproape 12 centimetri în diametru, relativ omogenă, probabil vasculară, situată perisplenic. Avea un anevrism atât de impresionant? S-a rupt acel anevrism în acea dimineață? S-a rupt parțial de mai multe zile și a sângerat masiv, fără să se prindă nimeni? Îmi vuia capul de întrebări.


Am ieșit din ATI și am intrat puțin în terapia cardio, să văd dacă pacienții de acolo sunt în regulă. Se treziseră, luau banalul mic dejun sub forma unor caserole cu unt, jumătate de castravete cornișon, un biscuit, o linguriță de gem. A, să nu uit de ceai, turnat în cănile proprii. Sau în borcane de compot, depinde de dotările fiecăruia.


M-am dus în camera rezidenților și deja o lumină plăcută domina încăperea. Acolo era și medicul primar, firul I, uitându-se pe foile de internare în urgență. El mi-a văzut dungile roșii de pe față, care nu dispăruseră de la trezire.

– Totul ok? mi-a zis.

– Am avut un stop. La chirurgie.

– Auci. Și ce-ai făcut?

– L-am resuscitat. E în ATI. Trăiește. E în comă. Avem o mulțime de întrebări.

– Hai să-ți fac o cafea bună. Ai nevoie.


Era 8 fără douăzeci de minute și, în camera medicului principal de gardă, am băut o cafea tare, făcută dintr-o capsulă. Mi-am tras sufletul alături de omul care m-a învățat ce înseamnă calmul, când mă luptam cu depresiile și anxietatea. Care m-a învățat cum să te bucuri de o cafea, cum să ai grijă de viața ta, separând timpul tău de medicina făcută impecabil. De către el, că eu eram un nimeni. Mă rog, aproape un nimeni. Reușisem însă să țin palmaresul – nu pierdusem pe nimeni în gardă. Sau stai, că mai erau câteva minute.

Am luat foile de urgență și am coborât la raport, în amfiteatru. În fiecare dimineață, de luni până vineri, la ora 8, când gărzile se schimbă, medicii citesc urgențele și discută cazurile grele avute. Sunt acolo profesorul, conferențiarii, medicii primari, medicii specialiști, rezidenții, uneori și studenții, când se mai țin prezentări de cazuri și au ce să vadă. După ce firul III a citit urgențele trecute în registru, eu am povestit stopul de la chirurgie și ne-am amărât de toată evoluția, întrebându-ne de ce nu s-a intervenit până acum, din moment ce hemoglobina arăta clar o pierdere de sânge…


Cu acest sentiment am părăsit amfiteatrul și am urcat spre terapia cardio. Pentru că toată lumea mă văzuse cât de obosit eram și pentru că acolo începuse să lucreze o rezidentă de an I, medicul primar cardiolog m-a rugat să merg acasă, să mă odihnesc. Locuiam peste drum de spital, iar sentimentul de ieșire era o binecuvântare, pentru că ajungeam repede într-un loc foarte mic, de numai 30 de metri pătrați, însă în care aveam o liniște deplină. Îmi făcusem un colț de pictat, la geam, unul de citit, pe un fotoliu confortabil; aveam și un pian digital alb la care învățasem singur să cânt. Iar dimineața, prin geamul mare, soarele își dansa razele peste toate lucrurile mele puține, dar de suflet. Încărcat de adrenalină, n-am putut să adorm repede după nicio gardă. De cele mai multe ori am stat în pat, ca într-o paralizie. Apoi mi-am trecut întâmplările într-un jurnal. Un jugnal, mai bine zis, la cât am tras la jug cu toată medicina.


La 10:47 primesc un mesaj de la colegul ATI care a preluat garda pe el la secție. Pacientul a decedat. Nu a mai putut fi resuscitat. Am căzut într-un soi de frustrare, neputință, dezamăgire, privind tot cazul în retrospecție. Avea 60 de ani. Nu murise pe garda mea. Ce idiot sunt. Nu, nu ești idiot, că aura se păstrează. Ceva nu te lasă. Ceva te ajută mereu să nu pierzi viețile astea. Ce anume? Nu știu. Poate vei descoperi cândva.

Am adormit.


Fragmentul face parte din noua mea carte, Dragă suflet – jurnalul unui medic tânăr. Ea poate fi precomandată mai jos, iar primii 1.000 de cititori beneficiază de autograf din partea mea, precum și de transport gratuit. Avem 4 proiecte editoriale noi care pot fi văzute aici:

Dacă ai ajuns până aici, îți spun că poți face 3 lucruri formidabile:

1. Am introdus pachetele cu cărți în SHOP - au reduceri foarte mari și Transport Gratuit. Te bucuri de cărți utile și susții activitatea mea!

2. Mai jos ai un modul pentru înscrierea la newsletter. Este gratuit și primești pe email 1 newsletter/săptămână cu informații prețioase, toate scrise de mine.

3. Nu uita să dai mai departe articolele pe Facebook, email, whatsapp. Copiezi linkul și postezi pe Facebook. E simplu și contează enorm pentru o educație de calitate.

Hai în comunitate! Ai parte de articole, sfaturi, recomandări, materiale ample despre sănătate. Newsletterul este realizat cu grijă de mine și se trimite de 1-2 ori pe săptămână.
Introdu o adresă validă
Adresa asta e deja folosită
The security code entered was incorrect
Mulțumesc pentru înscriere!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are makes.

Introdu o adresă validă
Adresa asta e deja folosită
The security code entered was incorrect
Mulțumesc pentru înscriere!

Articole populare

Send this to a friend