Am vrut să arunc tot ce am scris. Mă gândeam că nu pot să pun pe tavă bucăți din viața mea, lucruri de interior, dureroase. Că oamenii mă vor judeca pentru asta și mă vor considera slab, naiv, prost. Apoi, într-o noapte, am luat decizia că trebuie totuși să construiesc o carte. Și de atunci n-am mai dat înapoi. Fie ce o fi. Nu-mi mai pasă ce vor crede unii despre mine, mi-am zis. O să fiu sincer, natural, simplu în stil. O să leg totul și o să rup totul în același timp. Iar dacă va ieși ceva cumplit, voi merge oricum înainte.
Pentru mine a fost un gest de curaj. Când am văzut prima oară cartea, eu n-am putut să o deschid. Îmi tremurau mâinile. Nu-mi venea să cred că textele pe care voiam să le arunc erau acum așezate cu grijă între coperte, iar în față trona o inimă ținută în mâini. După câteva zile mi-am umplut cada cu apă, mi-am luat un pahar de vin roșu și m-am încumetat să citesc și eu . N-am putut să o mai las și nu știu cum au zburat orele. Se răcise și apa, dar aveam inima fierbinte. Când am ajuns la sfârșit, mi s-a părut incredibil că eu realizasem așa ceva.
În timp, reacțiile cititorilor m-au copleșit. Nu eram naiv, prost, slab, ci autorul unei cărți care-i impresiona și-i făcea să înțeleagă niște chestiuni din viața asta. O carte care, după mii și mii de inimi atinse, continuă să-mi dea emoții. O carte care era să nu fie.
Vă mulțumesc pentru tot. E mare lucru să știi că atingi ceva din lăuntrul ființelor de lângă tine, că le dai o stare de bine, poate și de liniște. E mare lucru.
Puteți lua cartea de
V.