Einstein și religia care contează cu adevărat

Tot ce este făcut și născocit de oameni servește satisfacerii nevoilor pe care le resimt și alinării durerilor. Să nu uităm niciodată acest lucru dacă vrem să înțelegem mișcările spirituale și dezvoltarea acestora.

„Un om poate să facă, ce-i drept, ce vrea, dar nu să voiască ceea ce vrea” spunea Schopenhauer și-l atingea în cele mai sensibile corzi pe Einstein, om care a schimbat cu teoriile sale felul în care percepem lumea. Pe lângă celebrele teorii ale relativității, emblematicul savant a realizat o serie de note cu caracter autobiografic, note în care și-a expus părerile despre știință, politică, viitor, chiar religie, în ceea ce a primit titlul Cum văd eu lumea.

Citatul din Schopenhauer poate fi înțeles ca o plajă infinită a libertăților omului, dar care-și are mereu limite prin intermediul voinței, această forță cu caracter modelator. Ne-am luat până și libertatea, în ceea ce numim viață, de a construi diferite religii, surse de fericire sau pace, dar și de ură, respectiv război. Ceea ce voința ar trebui să ne ofere – o viață cât mai plină și frumoasă aici, pe pământ – intră în contradicție cu religia creștină, ce proiectează fericirea supremă dincolo de lumea asta, într-un tărâm imprecis delimitat și nepalpabil. Pe lângă proiecția raiului, pentru Einstein e deosebit de trist că Dumnezeu are chipul omului și capacitatea (să nu spun obligativitatea) de a se implica în problemele umanității. Religia, potrivit lui, este una singură, cosmică, având atribute în comun cu viziunile lui Spinoza.

Nu îmi pot închipui un Dumnezeu care răsplătește sau pedepsește obiectul creației sale, care are în genere o voință de felul celei pe care o cunoaștem noi. Nu pot să gândesc, de asemenea, un individ ce supraviețuiește morții trupului său. Să nutrească inimile slabe, din frică sau din egoism ridicol, asemenea idei! Mie îmi ajunge misterul eternității vieții, conștiința și presimțirea alcătuirii minunate a existentului, ca și străduința umilă spre cuprinderea unei părți cât de mici a acelei rațiuni ce se manifestă în natură.

Astrofizica ne poate întoarce spre originile universului, până la un timp recunoscut, zero, de 10 la puterea -34 secunde. Până la acest timp, avem teorii care ne explică multe lucruri, de la relativitate la Big Bang, dar dincolo de el, nu mai avem nimic. Planck a comparat acest moment cu un zid (n.r. Zidul lui Planck) și a mărturisit că în spatele lui se află Dumnezeu. Aici lucrurile sunt interpretabile – nu Dumnezeu în sensul religiei clasice, ci Dumnezeu în sensul religiei cosmice – și Einstein apelează la Spinoza pentru  a-și întări convingerile: totul e panteism și Dumnezeu stă în orice element al universului, formând o rețea vastă de inteligență, voință, forță. Nu trebuie să suferim în viață pentru a avea fericire în altă parte; ne putem bucura de toate lucrurile, cu uimire, cu forță construcțivă, cu recunoștință. Raiul e chiar aici, piperat cu mult mister. Lucrul cel mai frumos pe care îl putem trăi este tainicul.

Cred în Dumnezeul lui Spinoza care se exprimă în armonia existenței, nu într-un Dumnezeu ce se îndeletnicește cu destinele și acțiunile oamenilor.

Apare o ruptură evidentă între religia clasică și cea cosmică, cel mai bine vizibilă la nivelul științei. Dacă cercetarea științifică se pliază perfect pe termenul de religiozitate cosmică, nu la fel stau lucrurile în relația sa cu religia clasică, ce abundă în idei greșite. Observăm însă o mișcare interesantă și suntem martorii unor declarații ce par nepotrivite: Biserica acceptă, prin noul Suveran Pontif, ideea de Big Bang, de Dumnezeu dispersat în toate elementele ca o rețea ce asigură forța întregului univers, precum și numeroase alte teorii care, în alte vremuri, constituiau o sferă de neacceptat. Această mișcare pare naturală, bine ancorată și de îmbrățișat. Trebuie să acceptăm ceea ce oamenii mai iluminați decât noi susțin cu tărie, prin prisma cercetării.

După ce propovăduitorii religiei vor fi înfăptuit procesul de rafinare indicat, ei vor constata în mod sigur cu bucurie că adevărata religie a fost înnobilată și făcută mai profundă de către cunoașterea științifică.

Trebuie să trăim totul cu uimire, respectând misterul lumii și gândindu-ne că viața noastră nu e limitată de niște ani, ci e parte dintr-un continuum fascinant, în care putem pătrunde, ca mici cercetători individuali. Nu ne pedepsește nimeni, nu primim nicio răsplată în altă parte. Dumnezeu e aici și acum, peste tot, în jurul nostru. Religia noastră actuală va suferi, negreșit, o evoluție care este iminentă și obligatorie.

Cu cât umanitatea evoluează mai mult din punct de vedere spiritual, cu atât mi se pare mai cert că drumul spre adevărata religiozitate nu trece prin frica de viață și frica de moarte și prin credința oarbă, ci prin năzuința spre cunoaștere rațională. În acest sens cred că preotul trebuie să devină un învățător dacă vrea să corespundă înaltei sale misiuni educaționale.

Dacă ți-a plăcut acest articol, citește și O scurtă privire spre rai, continuă cu Poate că asta e fericirea. și completează totul cu Viața mea la 30 de ani. Despre inimi, filtre și povești

V.