Există medici mai buni decât mine

Cea mai mare greșeală a unui medic este autosuficiența. Să creadă că le știe pe toate și că poate oricând gestiona orice caz, indiferent de complexitatea acestuia. Procedând astfel, își va pune negreșit în pericol pacienții, dar și propria carieră.

Un medic trebuie să rămână cumva umil – acea umilință mobilizatoare – și modest, admițând că e oportun să apeleze la altcineva mai priceput atunci când tinde să piardă controlul. Altfel poate petici cazul, poate trece din greșeală în greșeală, până la pierderea pacientului. Am un caz, simt că mă depășește, risc să îl scap din mâini, mă apuc și discut cu colegii, merg la profesor, apelez chiar la specialiști mai buni din alte clinici.

E suficient să pierzi un om din astfel de conduite orgolioase și totul să se năruie în jurul tău. Dacă din această pierdere nu înveți nimic și persiști în bula ta perfectă, nu prea te mai numești medic. Am ales meseria asta să ne ajutăm între noi, să fim uniți, să învățăm mereu și să facem orice eforturi spre binele pacientului.

Dacă am un caz și nu reușesc să văd ce trebuie la ecografia de cord, rog un coleg mai experimentat să se uite sau trimit pacientul în alt spital unde există un ecografist excelent. Admit că am deficiențe pe un anumit sector și mă ambiționez să le corectez ulterior. Dacă am o problemă hematologică la un pacient, nu încropesc eu ceva trăgând de timp, ci trimit omul la un consult de specialitate. Dacă vine un coleg și își expune o părere pe un diagnostic, nu-l ignor, că poate are dreptate și-n orgoliul meu o țin pe a mea și risc să o dau în bară. Poate colegul îmi deschide ochii și apoi rezolv cazul, câștigând și eu, dar mai ales bolnavul.

În domeniul acesta complicat, autosuficiența e criminală. La propriu. Ea nu ar trebui să existe. Chiar și un profesor poate greși, primind apoi un pont bun de la un rezident. Nu e nimic rușinos, rezidentul a fost mai bun acolo. Învățarea e mereu bidirecțională și, dacă e îmbrățișată cu căldură, face numai bine.

V.