Fata cu teniși roz

S-a întâmplat ceva aproape fantasmagoric. Cred că nicio întâmplare nu e întâmplătoare în universul ăsta și unele întâlniri se produc întru desăvârșirea noastră.

Alerg pe Mihalache spre Turda, pentru a lua tramvaiul spre casă, după o gardă grea. Casa e lângă Lujerului, un bloc vechi, cu oameni vechi ce mă bat constant la șah în grădina plină de flori.

Pe un scaun din tramvai, undeva aproape de cutia vatmanului, o fetiță cu tenul perfect, ochi uriași albaștri, buze groase, capul acoperit de un batic, trening curat si teniși roz în picioare, răsucea realitatea după cum poftea. Intra în vorbă cu o naturalețe ieșită din comun, oferind pilde celor de vârsta a treia. Le ceda locul și imediat urma câte o bombă: „sunteți foarte frumoasă, doamnă; dacă am ajunge toți așa ca dumneavoastră… Mie mi-e groază de bătrânețe, vă spun. Sper să rămân așa cum sunt acum.” Un zâmbet îl poți oferi și-n același timp îți rămâne și ție; erau zâmbete peste tot acolo. A intrat apoi o femeie cu o fetiță în brațe. Zeița cu teniși roz a atacat-o imediat, schimbând râsete pure și cuvinte calde. „Ești așa micuță și gingașă” i-a spus ea. S-au ținut chiar de mână, pornind o relație din nimic. „Știu că voi coborâți aici, eu mai merg. O să-mi fie dor de tine.” Unui bătrân i-au căzut din mână două ziare și o pungă cu covrigi. Ea a sărit și s-a opus entropiei, restabilind echilibrul; în două secunde toate erau deja în brațele domnului. Se răsucește și-i transmite unei doamne din spate: „Ce zi minunată, nu vi se pare?”

n.b. întâmplare din 29 mai 2015, într-un deloc oarecare tramvai 41