Iarna unei copilării neuitate

Strada, fundamentul copilăriei noastre, era cufundată în calm. Troienele se uneau cu gardurile. Fără telefoane cu whatsapp, mințile prietenilor se uneau telepatic; știam că trebuia să apară câte unul, era doar o chestiune de timp. Apoi deveneam tot mai mulți, ca un bulgăre imens mișcător. Trăgeam săniile după noi și croiam piste. Ne aruncam în omătul neatins de nimeni, simțind plutirea pe măsură ce fulgii se presau sub noi. Timpul trecea ca fumul ridicat spre orizontul gri. Luam țurțuri și-i topeam în gură; de multe ori mâncam zăpadă. Ne îmbulgăream, ne încingeam până ieșeau aburi denși din noi, fără nicio grijă. Reveneam seara târziu făcuți ferfeniță, ca după război. Ne lipeam de sobă, ne dezbrăcam și așteptam o cană cu lapte fierbinte. Și zilele următoare erau la fel.

Timpul a zburat ca fumul ce lega cerul de case. Am ajuns în orașe mari și ne plângem de zăpadă, de frig; suntem cotropiți de griji. Ne ascundem în fotolii și ne umplem mintea cu clipele acelea vechi, animate de prieteni, de acțiuni prostești dar mereu frumoase, de bunici care ne așteptau și ne luau în brațe.

Iarna e doar iarnă, în voia timpului. Am dormit puțin după gardă, mă îmbrac bine și ies în parcul din spatele blocului, să mă arunc într-un petec de nea neatins de nimeni. Sunt un copil, dar asta e o chestiune care mă privește numai pe mine.

V.