Între teamă și speranță

Are scriitorul grec Lucian o vorbă: cei mai mari dușmani ai omului sunt teama și speranța. Dacă la teamă mai înțelegem cum stau lucrurile, la speranță pare contradicție între termeni, dar nu e deloc așa. Să nu ne grăbim, că timp avem destul.

Cele mai multe temeri ale omului sunt nefondate. Ne proiectăm în furtuni, exacerbăm pericolul pe care nici nu-l cuprindem cu adevărat, ne e frică de nou, căutăm cu disperare evitarea unei plasări în mijlocul provocărilor mărețe. Fricile sunt preponderent în capul nostru și ele acționează ca saboți încleștați pe toate roțile, nelăsându-ne să înaintăm. În jurul nostru e atâta calm și bine, iar furtunile din depărtare, dacă chiar există, e foarte probabil nici să ne ajungă. Noul și adaptarea au dus mereu la veritabile evoluții și grozav ar fi să ne lărgim puțin cercul de confort. N-ați băgat de seamă că lucrul de care vă temeați cumplit, odată făcut, nu era atât de greu sau rău sau înspăimântător? Mai faceți altul la fel. Și altul. Și altul. Un pic de curaj, pe ici și pe colo, că viața ne trece în timp ce cu frică ne trecem prin ea.

Acum, speranța. Omul are măreția visurilor sale, dar doar dacă lipește visurile de acțiune și trudește din greu spre a lor împlinire. Speranța e un vehicul minunat, un reper, un far în întuneric, dar tot ea ne poate și îmbăta. Lucrurile în viața se așază cumva, dar vai, câte pierderi și suferințe nu sunt pe drum. Prea multă speranță ne poate frâna și ea impulsurile spre acțiune congretă, spre îmbrățișare a vieții așa cum este ea cu adevărat, cu bune și cu rele. Nu degeaba pe fundul Cutiei Pandorei, acel container plin de rele, era chiar speranța, care ultima și-a luat zborul spre depărtările albastre. A ieșit ultima, ce-i drept, de unde și expresia speranța moare ultima, chiar dacă nu ne-a zis nicăieri mitologia că ea a și murit. Să nu uităm că făcea bloc comun cu celelalte rele. Așadar, puțină temporizare aici, că ne cam sucește mințile.

Înainte cu depășirea fricilor și temporizare la speranță!

V.