N-am avut de multe ori noroc în viață. Cel mai mare noroc s-a întâmplat când am îmbrățișat deschis cariera de medic și mi-am primit, de-a lungul și de-a latul anilor, cele mai frumoase lecții. După o gardă grea în care întâlnesc tot felul de oameni ce-mi dezvăluie bucăți din poveștile lor, îmi mai trântesc câte un “cât de norocos sunt!” și chiar simt asta: am cea mai frumoasă meserie din lume.
Ca medic, mi-a fost dat să stau pe vârfuri, precum o grațioasă balerină, pe spațiul îngust ce separă viața de moarte. În acel spațiu, timpul se poate reduce la câteva secunde care fac diferența; comprimi toată experiența ta, tot ce ai învățat, acționând cu precizie sau grosier, depinde de moment și condiții, pentru a salva un om. Reușești și te bucuri nespus. Pierzi lupta și plângi în tine, conștientizând că există pe undeva o entitate mai puternică în fața căreia trebuie să rămâi mereu umil.
Am învățat, în ultimii ani de medicină de urgență sau consultații mai liniștite care au legătură mai mult sau mai puțin cu inima, ce înseamnă parcela asta prinsă între două întunericuri – o numim viață – respectiv punctul convențional ce reprezintă finalul, trecerea spre un tenebru cu caracter continuu. Se trăiește greu, greu de tot și se moare ușor, ușor de tot. Am crezut, într-o naivitate care s-a mai ameliorat pe alocuri, că suferința dată de boală sau de orice altceva unește oamenii. Nu e nimic ubicuitar aici. Sunt parteneri care se despart după ce unul se luptă cu cancerul sau cu o depresie. Sunt oameni care își abandonează părinții sau copiii prin spitale, într-un egoism suprem. Mi-am spus cândva că cele mai frumoase lupte în viață sunt cele pe care le dăm pentru alți oameni, că așa primim satisfacții de neegalat și chiar reușim să atingem ceva ce pare fericire, care după mine include și bune, și rele. Asta părea să fie funcțională la mine și cred că la orice coleg medic, prin actele terapeutice pe care le facem pentru pacienți. Îmbrățișez asta și-n viața personală, unde cred că iubirea include și lupte.
Nu moartea ne desparte cu adevărat, ci chiar viața, cu toate nimicurile ei, cu orgoliile prostești, cu actele de lașitate, cu iluzia unei atingeri de stări superioare când prezentul ne arată câteva neajunsuri. Pierderea unui om ne oferă o resetare emoțională, o descărcare benefică, o reașezare la o masă cu propria persoană, reconsiderând niște lucruri – realizăm că trebuie să mergem înainte și știm că vom păstra mereu în noi omul plecat doar cu trupul.
Stau pe vârfuri în acel spațiu restrâns și mă gândesc la toată încărcătura psihologică a meseriei mele. Dacă reușesc să salvez un tânăr, îi las deschisă toată viața înainte. Dacă salvez un bărbat de 95 de ani, îi las câțiva ani, câteva luni sau poate câteva zile, dar cine poate decide care bucată de timp e mai importantă? Dacă pierd pe cineva tânăr, răvășesc multe alte destine. Dacă pierd pe cineva în vârstă, nimic nu generează mai puțină suferință. Din poziția mea deloc comodă, sunt observator de povești și modelator de călătorii. Fac asta iar și iar, zi de zi, uitând de propria-mi persoană, uitând că aceleași lucruri se pretează și pentru mine, că sunt practic în aceeași luptă, în aceeași zbatere acerbă dintre viață și moarte. Ca oricare alt om.
Am norocul, dincolo de durere și suferință, să pot percepe altfel orice înșiruire de detalii, fenomene, întâmplări aparent întâmplătoare. Curge prin mine empatia și știu că nu voi putea niciodată să ating ataraxia; nici n-ar fi bine așa. Vreau să rămân ancorat în poveștile pacienților, alături de luptele lor, de durere și suferință. Vreau să gust din momentele de liniște, de reușită, de învingere a bolii. Vreau să rămân în locul imprecis delimitat, ca observator de povești și modelator de călătorii.
V.