La ce bun să iau pastilele astea?

Foarte mulți pacienți își întrerup medicațiile – se cheamă lipsă de complianță la tratament și reprezintă o problemă deosebit de importantă.

O fac pentru că se lasă influențați de articole citite prin surse îndoielnice și atunci sunt convinși că acele pastile le distrug organele (a se vedea statinele).

O fac pentru că se documentează exhaustiv, citind toate prospectele, conspectând studii și articole vaste, temându-se exagerat de reacțiile adverse posibile. Efectul nocebo este inversul placebo – de multe ori chiar mintea construiește acele efecte.

O fac pentru că nu se simt mai bine de la pastile, de parcă hipotensoarele sau antidiabeticele sunt antidepresive sau antiinflamatoare și ar trebui să genereze o stare plăcută în corp.

O fac pentru că sunt prea multe pastile în schemă.

O fac pentru că se satură de atâta tratament.

O fac pentru că nu mai au bani.

Problema lipsei de complianță la tratament este complexă și generează reacții în lanț.

Pacientul cu colesterol 370, diabetic, hipertensiv și fumător, dacă își întrerupe statina, are risc crescut cu 30-40% de la face infarct miocardic acut în perioada următoare.

Hipertensivii care își scot pastilele din schemă ajung la UPU cu salturi, în edem pulmonar acut, cu evenimente neurovasculare.

Diabeticii care nu mai iau antidiabetice orale pot intra în comă.

Nimeni nu ar trebui să renunțe la vreo pastilă fără consultarea și acordul medicului.

Documentarea exagerată poate fi nocivă, pentru că mintea setată pe efectele negative tinde să le atragă.

Medicii trebuie să conceapă scheme cât mai eficiente, cu cât mai puține medicamente, la un preț cât mai bun. Afinitățile pentru anumite companii și produse scumpe de dragul unor sponsorizări nu ar trebui să existe în medicină.

Informarea în domeniul sănătății trebuie să se facă din surse credibile, ideal din materiale scrise de medici.

Relația cu medicul de familie este crucială, ea putând rezolva sau evita multiple dezechilibre.

Relațiile în familie sunt iarăși importante, tinerii trebuind să le pregătească vârstnicilor pastilele, să le facă scheme mari, să îi monitorizeze.

Nicio decizie nu se ia din pură inițiativă a pacientului. Consecințele pot fi dramatice.

Parteneriatul pacient – familie – medic – surse de informare trebuie să fie puternic, iar complianța la tratament să rămână înaltă. În caz de probleme reale, medicul știe exact cum să procedeze și poate înlocui un agent, trata o reacție adversă, informa suplimentar și liniști pacientul.

Pastilele, în cazul schemelor cronice, se iau de regulă toată viața. Ele devin sinonime cu viața, pentru că fără ele supraviețuirea este de regulă imposibilă.

V.