La patul bolnavului

poză The U.S. National Archives via Flickr CC

V-ați gândit vreodată că pacientul își petrece cea mai mare parte din internare în pat? Sunt paturi vechi și scorojite, cu saltele îngălbenite de urina, sudoarea, vărsăturile altora. Sunt paturi noi, impecabile, cu telecomandă care te lasă să-ți potrivești fiecare segment în parte. Sunt paturi suplimentare, mai mici și mai incomode decât cele normale. Sunt paturi vechi de zeci de ani, reparate de zeci de ori sau paturi care mai au țipla pe ele. Acolo se petrece medicina.

Te apropii de pat și abordezi pacientul. Îl observi, vezi elementele din jur care îți pot spune multe lucruri, apoi continui consultul cu palparea, examinând fiecare regiune în parte. Urmează percuția, în care deosebești zgomote normale de anormale. În sfârșit, tragi stetoscopul de după gât și te pui pe auscultat plămânii, cordul, intestinele, vasele de sânge. Coroborezi totul cu datele obținute verbal, cu analizele de laborator și imagistice, apoi conturezi diagnosticele și compui schema de tratament. În tot timpul acesta, pacientul stă mai mult în pat, în pijamale. Unii dezleagă rebusuri, alții citesc ziare sau cărți felurite. Unii mor, de regulă în ultimele ore ale dimineții. Alții se fac bine și merg acasă.

Sunt pacienți care vin în stări grave și nu se ridică cu zilele din pat. Apoi merg la baie, timid pe hol, pas după pas. „Am reușit să urc un etaj, domnule doctor!” ne spun apoi și știm că suntem pe drumul cel bun. Sunt pacienți care stau peste treizeci de zile în pat. Alții două.

Patul de spital are istoria lui bogată. A simțit toată greutatea morții. A fost martor la mari descoperiri. A ținut mămici cu prunci la piept. A ținut bunici operate de fracturi de șold. A găzduit oameni ce au primit inimi noi. A susținut resuscitări chinuitoare. Patul e cuibul cald și plin de speranță, dar uneori sumbru și rece al medicinei. Patul de spital nu e obiect de mobilier, e fratele bolnavului. Un frate atipic, care plânge când omul rămâne lipit de el fără suflare și se bucură când omul îl părăsește pe picioarele lui.

Pe 7 iunie 2014, în timpul unei gărzi, m-am dus într-un salon gol, m-am așezat pe un pat și-am scris asta:

Stau pe un pat într-un salon gol (dacă sunt eu în el nu mai e gol, logic, dar astea sunt deja finețuri) după o zi a naibii de frumoasă, cu cazuri distribuite uniform, cu oameni interesanți, fiecare cu povestea lui. Am timp să mă gândesc acum, poate o fac cam rar, la ce înseamnă viața unui om și la cum jonglează medicul cu fel de fel de informații pentru a restabili niște echilibre, pentru a reda niște speranțe, pentru a repune un pacient în sânul familiei care îl iubește, îl așteaptă cu dor acasă, pentru a prelungi o stare de bine, a elimina niște dureri… Îmi place să culeg și puțin din poveștile lor, nu numai anamneze seci, reci. Prefer să le plantez și vorbe pe lângă pastile. Sunt mai retras, nu sar să îi îmbrățișez dar fac asta în interiorul meu mereu. Sunt puternic, nu plâng când după lupte grele externăm pe cineva care a fost în stare critică și ne mulțumește din suflet, dar fac asta tot în interior. Medicul e un sediu pentru bătălii incredibile, unde succesele și nereușitele se amestecă și îl rod treptat și sigur. Dacă ar gândi prea mult dincolo de actul medical pur, medicul ar putea să o ia razna ușor; nu ar suporta toate poveștile și toate implicațiile unor boli. Importantă e o culegere fină, elegantă, frumos împletită a informațiilor medicale și a unor detalii din viața pacientului pentru a putea recomanda o medicație și, peste toate, un cumul de cuvinte liniștitoare. În spatele oricărei boli se ascunde o dramă. În fața oricărei ieșiri din camera de gardă sau din spital după internare, stă o mare bucurie. Elementul poziționat intre drame și bucurii, care diminuă sau elimină pe prima și potențează sau naște pe a doua e medicul. Teribilă meserie.

V.