Mea culpa

Suntem iar pe un val amestecat de ură, repulsie, dezamăgire, dispreț, manipulare, ca surferi diferiți, cu mentalități pestrițe, costumați în jurnaliști, medici, juriști, profesori ș.a.m.d., toți cu idei proprii. Problema nu e că deținem opinii despre orice, ci modul în care ni le scoatem la suprafață sau avem pretenții de la ceilalți, chipurile cumva mai avizați, să le publice și pe ale lor, pentru a le suprapune cu ale noastre, primind de aici un soi de confirmare, o stimă de sine, un sentiment de apartenență la turmă sau mai bine zis la bulă.

Dacă nu-ți expui părerea despre un subiect care arde, sigur va răsări unul care te va critica aspru, cu atât mai mult dacă tu preferi să scrii despre lucruri pozitive în tot timpul acesta, lucruri fără nicio legătură cu topicurile la modă. Așa se face că la scandalul cu doctorul Burnei, o doamnă mi-a sărit la carotidă: de ce nu scriu ceva despre asta? Cu ce tupeu tac eu din gură? Adevărul este că obosisem. Luasem deja decizia să nu mă mai consum cu toate energiile negative, producând texte care împart oamenii în tabere, primind înjurături, amenințări și alte atacuri stupide. Era alegerea mea. Nu sunt obligat să scriu la comandă, pentru a satisface unele curiozități. Surprinzător, nici nu sunt plătit de Soroș.

Timpul a trecut și iată-ne într-o nouă fierbere: ordonanțele cu grațierea și amnistia, oamenii în stradă, Dragnea ticălosul, televiziunile de manipulare etc. Nu m-am uitat deloc la televizor de o bună bucată de vreme. De două săptămâni, nu mai am Facebook și Messenger pe telefon – am intrat rar de pe laptop, răsfoind rapid unele chestii, citind câteva știri de pe puținele siteuri de calitate care au mai rămas. Am scris pe blog în fiecare zi, articole cu mesaj pozitiv, dar nimic despre situația politică. Promovând un material despre lucrurile pe care orice om ar trebui să le facă în fiecare zi (devenit oarecum viral, ce să vezi), am constatat că o colegă medic a simțit nevoia să mă atace: cum de îmi permit eu, om cât de cât inteligent, să public așa ceva, când țara arde? Cum de nu scriu nimic despre asta? Ei bine, uite că îmi permit. E alegerea mea.

În perioada asta, m-am concentrat pe liniștea mea interioară. Ne luăm cu toate agitațiile și uităm să mai trăim într-o puțină armonie. Trebuie să fim conectați mereu, să comentăm la orice, să avem păreri despre orice, să satisfacem curiozitățile unor oameni, să ne suim pe valul opiniilor, să ne batem în argumente, să spunem că X e prost și Y e deștept. Repet, am obosit și am nevoie de o fărâmă de liniște care, după ceva experimentare, îmi priește foarte bine.

Vinerea trecută am fost să o văd pe mama, să mă joc cu nepoțelele, să stau la o vorbă. N-am pus mâna pe telefon. Se făcuse ora 21:00, mă sui în autobuz. Merg vreun sfert de ceas, cobor, mă duc la metrou, unde oamenii stau cu telefoanele în față. Mă dau jos la Romană și o iau pe Căderea Bastiliei, ies pe Iancu de Hunedoara și mă gândesc să trec puțin prin mega de la metropolis. Culeg niște produse și plec la casă. În fața mea e o doamnă îmbracată foarte gros, cu multe perechi de ciorapi și pantaloni, cu pulovere suprapuse, o căciulă de blană, mănuși groase. Are o pungă cu niște produse de panificație și se chinuie să găsească bani într-un soi de portmoneu jerpelit, pentru a face plata. Îi tremură mâinile de emoție. Nu are bani îndeajuns, constată asta, oricâte monede ar scoate. Îi cere casierului să-i lase o pâinică, atât, nu și le permite pe toate, asta e. I-am plătit toate produsele, i-am lăsat și niște bani, mi-a mulțumit cu vocea tremurată. Probabil s-a întors în frig, departe de orice concept de familie sau de locuință.

Pe drumul scurt până la bloc, mi-am dat seama că bucuria pură pusese stăpânire pe mine, chiar dacă nu făcusem mare lucru, poate doar ameliorasem o stare fundamental tristă a doamnei. Sau poate îi generasem cea mai mare fericire, cine știe. Mi-am dat seama că sunt construit ca să tratez oameni, să fac fapte bune, să produc scrieri frumoase, să ameliorez niște stări, să produc bine, prin acte terapeutice sau prin cuvinte.

Vă cer scuze că nu voi mai scrie despre scandaluri, tensiuni, situații aiurea, cu păreri aruncate despre orice subiect fierbinte. E alegerea mea. Am ales să fac lucruri frumoase și să vorbesc despre lucruri frumoase. Mea maxima culpa*.

V.

N.B. – „mea culpa” vine de la o conduită anterioară pe care o consider greșită. Expresia „mea maxima culpa” are, într-o interpretare New Age, un sens schimbat, de acceptare a tot ce se întâmplă frumos în jur, de generare a mediului înconjurător în relație strânsă cu acțiunile și gândurile proprii.