Mulțimea vidă.

„Niciodată să nu încetezi să crezi că o mână de oameni bine intenționați poate schimba lumea” spunea Margaret Mead, una dintre figurile emblematice ale culturii secolului trecut. Să ținem minte acest aspect și să trecem cu nerăbdare la capitolul mulțimilor.

Ca entitate deținătoare de principii solide, trăiești într-o societate cu atât mai apăsătoare cu cât ții morțis să te menții imaculat mai mult timp. Observi că peste tot, alții ți-o iau semnificativ înainte, profitând de avuții, familii, combinații, calități fizice. Nu-i un lucru nou, anumite bucăți ale lumii au funcționat de milenii bune așa, dar când ești inteligent, onest și normal, parcă îți vine să-ți pui mari semne de întrebare și să trăiești mereu cu un satelit: cum să mă descurc eu aici? Ai două variante: să te muți la marginea pădurii și să ieși oarecum din societate, ca un nihilist pașnic, respectiv să faci compromis după compromis, intrând în mulțimile false, corupte, anoste, parvenite. În prima opțiune îți poți păstra toate principiile; în cea de-a doua te vei înjura, vei constata că ai devenit o marionetă și-n final vei crede că e bine așa, că ai luat decizia corectă, la naiba cu principiile tale, oricum erau absurde și demne de un sfânt, nu de un om plin de slăbiciuni.

Trăim, de aproape trei decenii, o serie de dezamăgiri crunte. Țara noastră e motiv de batjocură, din România a devenit Românica, locul din care îți vine s-o iei la sănătoasa și să nu te mai întorci niciodată. Cu mici excepții, pătura politică nu a acoperit bine cetățeanul, ținându-i de căldură. Nu. S-a autoacoperit bine, iar în întunericul de sub pătură, toți înalții au tras cu dinții de corpul apetisant al acestei țări superbe, reducând-o la o biată carcasă. Când alții i-au luat la întrebări, au răspuns pe ocolite, agramat și de râsul lumii. Când organismele legii i-au luat la întrebări, și-au tras gloanțe în fulare, au fugit pe alte meleaguri, au căutat scăparea în modificări legislative sau au devenit, în liniștea celulei, mari scriitori, scăpând după o fracțiune din pedeapsa primită.

Cele mai frumoase lucruri se întâmplă atunci când nu ești pregătit pentru ele și nu te afli într-o formă tocmai grozavă. Ele se construiesc etapizat, spontan, generând o stare cu un uriaș potențial creator de alte lucruri frumoase. Este ceea ce se întâmplă acum pe străzi. Din frustrare și suferință, nu trăind în fericire și bunăstare, o nouă ființă s-a născut și are un potențial enorm: este o mulțime de mâini de oameni bine intenționați, după cum spunea Mead. O mulțime vividă, pașnică, pozitivă și care își cere drepturile respectate, departe de hoție, minciună și compromis.

Aici apare o problemă de perspectivă. Pătura politică de la putere nu e sensibilizată și consideră toți oamenii strânși ca fiind o mulțime vidă. În regulă, sunt afară, protestează, dar pe noi nu au cum să ne atingă, își spun. Practic nu există. Am adoptat noi legi care ne apară și mai mult, putem chiar pleca, cei ce vor veni nu le vor putea modifica, totul e neted și frumos. Din partea cealaltă, cu toate motivele bine alese, partidul mamut se vede ca o mulțime avidă, formată din mâini de oameni care sunt interesați nu de schimbarea lumii, ci de îmbunătățirea vieților proprii, prin clădirea de imperii și protejarea în cazul în care vrea cineva să investigheze legalitatea acumulărilor materiale. Cine pune o întrebare, e rugat, în zeflemea, să pună altă întrebare.

E timpul să intervină un mustăcios celebru. Stați puțin, cel autohton nu merită o mențiune pozitivă în acest material; e vorba despre Einstein. Iată ce spune savantul în autobiografia sa:

„Oamenii înțeleg astăzi acest adevăr îngrozitor – e drept, nu pentru că își dau seama că vărsarea de sânge naște vărsare de sânge, ci pentru că își dau seama că jefuindu-ți vecinul, te jefuiești pe tine însuți; căci jaful naște jaf, întocmai cum o vărsare de sânge naște alta. Așa-zișii învingători din război i-au jefuit pe cei învinși, iar acum observă că, făcând așa, s-au jefuit pe ei înșiși. Așa se face că acum domnește pretutindeni sărăcia și suferința. Mulți oameni văd că așa stau lucrurile, dar n-au curajul să înfrunte acest adevăr, ci aleargă, ca Macbeth, la căldarea vrăjitoarei. În loc să recunoască deschis harababura, tragedia, crima, toată lumea vrea să-și dovedească inocența și caută dovada încercând să găsească un alibi pentru consecințele propriilor fapte.”

Restrângând vorbele mustăciosului veritabil, actualii politicieni mafioți încă nu realizează că jaful produs se va întoarce împotriva lor, că există probabilitatea unei vărsări de sânge (metafizic deja produsă, cu șanse de a se elonga, nu vreau să apară una fizică, dar suntem aproape) care va deveni tot a lor, că aparentele motivații cu caracter de alibi nu pot ascunde sau justifica o crimă la adresa statului de drept. Sărăcia și suferința sunt născute din incompetența lor crasă. Vor plăti scump, e doar o chestiune de timp. Se cred învingători, dar vor ajunge în coșul de gunoi al istoriei. Și, poate cel mai important, ceva este îngrozitor de trist: n-au jefuit niciun vecin ci propria lor țară. Propria lor țară!

Importantă era coeziunea mulțimii bune, vivide, pline de tineri cu principii frumoase, de părinți cu copii, de bunici care n-au căzut în plasa manipulării de duzină. Oricât ar încerca să-i ignore pe toți mulțimea avidă a politicienilor hoți, în frunte cu mustăciosul sinistru, nu va reuși să le pună eticheta de mulțime vidă și să-i inhibe, iar și iar, în spiritul unui partid care și-a bătut joc de un popor întreg, decenii la rândul.

Asta nu-i politică, e suflu peste flacăra și-așa firavă a unei lumânări, strigând printre o mustață și niște dinți cariați: „Să fie întuneric! Așa ne place nouă, hoților, să lucrăm!”

O singură mulțime trebuie să triumfe. Să devină tot mai mare și să lupte pentru principii, idealuri, dreptate, adevăr. E cea a oamenilor frumoși, formată din grupuri bune sudate la greu, care pot, negreșit, schimba lumea. Nu lumea întreagă, ci pe cea dintre fiecare român și granițele țării sale.

Amin.

V.

PS: am zis că nu mai scriu despre lucruri aiurea și politică, dar trăim ceva incredibil și neuronii mei nu mai rezistă.