Doamna N. are aproape 70 de ani, vreo 150 de kilograme și, vă spun fără să exagerez, e un morman de gingășie. Vorbele ei par ieșite dintr-o cutie fermecată; cumva, corzile vocale mici șlefuiesc fiecare sunet, presară peste el dulceața omului simplu și sincer, eliberându-l spre delectarea celui din apropiere. Doamna N. se internează frecvent la noi. Acum trei luni m-a întâmpinat: „vai, brusc mi se face ziua mai frumoasă când te văd, drăguțule!”. Ieri, chiar dacă eram obosit după garda pe care oficial am schimbat-o la ora opt, am stat special pentru dumneaei, pentru că știam că va veni. Am așteptat-o până pe la 9:30, am internat-o și i-am fixat schema de tratament pentru zilele acestea. Mi-a zis când m-a văzut: „nici nu știi ce dor mi-a fost de tine…”. Într-un fel, și mie mi se face dor de fiecare pacient dar aș vrea să-i văd în alte circumstanțe.
Am plecat de la spital pe la unu și am dormit ca un urs în hibernare. Când m-am trezit, mi-am făcut iar recapitularea gărzii. A fost bine.
V.