Nu eram fericiți și o știam

Nici nu prea aveam cum să fim. Pe scurt, am uitat să trăim. Nu mai știm ce și cât să mâncăm. Tragem ca inconștienții de noi și ne sacrificăm somnul atât de important. Suntem sufocați de fel de fel de simptome, devenim vulcani ai ipohondriei, facem atacuri de panică. Visăm la succes și credem că el vine automat din 20 de ore de muncă pe zi. Nu mai știm să ne relaxăm, să ne bucurăm de lucrurile mărunte, de oameni. Mai ales de oameni. Iubim cu like și swipe left, ascuns, rezervat, de teamă să nu ne facem rău. Ne complacem în același cerc de oameni sau activități. Suntem mai tot timpul obosiți, anxioși, plini de scuze, triști.

Vânăm fericirea expusă de alții care sunt la fel de departe de ea. Suspinăm, ne resemnăm, în loc să apucăm naibii frâiele vieții noastre, că avem una singură. Capul sus. Ordine în orice. Odihnă. Tăiat din muncă. Iubire. Nu, nu tăiat aici, ci să fie, cât mai multă. Oameni aproape, în toate felurile. Soare. Niște încredere. Curaj. Leapșă cu vulnerabilități, că oricine le are. Învățat în fiecare zi. Timpul zboară, nene, și nu stă după vaietul nostru ubicuu. Ne-o ia în față, se oprește un pic, se întoarce, ne vede cât de anost mergem în spatele lui, îl ajungem din urmă, ne dă o lovitură în plex și la revedere.

Pandemia asta ne-a redus la nucleul nostru plin de frici. Stăm noi cu noi și acum avem vreme de introspecții veritabile. Nu, nu eram fericiți și o știam. Ne băteam joc de viețile noastre. Investeam cel mai mult în lucruri care nu contează. Voiam să-i mulțumim pe ceilalți. Construiam imagini false care cereau eforturi mari și resurse uriașe pentru a fi întreținute. Alergam după persoane care ne puteau aduce ele fericirea, că ele păreau fericite. Iar dacă le aveam, dezastru. De 2X nefericire.

Avem vreme bună acum, chit că vremea e rea și nu de la furtuni sau ploi, ci de la pericole invizibile pe care le-am ignorat în aroganța noastră, să ne așezăm raporturile cu viața. Pentru cei mai mulți, va fi doar ca o listă de rezoluții de anul nou, făcută cu visuri mărețe, apoi neîmplinită și tristă, uitată printr-un sertar. O amăgire. Nu prea ne putem schimba, doar disimulăm pe ici și pe colo, în mare parte tot să-i mulțumim pe alții sau societatea. Ne putem însă dezveli de straturile false pe care le-am pus pe noi, redevenind așa cum suntem cu adevărat. Iar acolo, undeva, sunt atribute bune, suficiente pentru orice fericire, mică sau mare. Nu-i nevoie de scheme complexe, de cărți sofisticate, ci doar de puțină oprire, tras aer în piept, văzut pe ce căi anapoda umblăm, scuturare, reset. Pandemia asta face, ne scutură puternic și aruncă prostiile de pe noi, acumulate în ani și ani de alergături absurde.

Nu, nu mai eram fericiți. O știam prea bine. Eram triști, neiubitori, neiubiți, obosiți, stinși.

Hai să ne scuturăm un pic.

V.