Omul care a păcălit moartea.

În urmă cu patru luni se întâmpla ceva ce avea să-mi schimbe felul în care văd viața. La mijlocul unei nopți de duminică spre luni m-am uitat la un clip video, crezând că e un material amuzant, dar conținea o bătaie cruntă: doi tineri doborau un bătrân într-un pasaj și-l lăsau inconștient pe treptele din beton. Aveam să aflu că totul se petrecuse în Brașov. Nu știam dacă bătrânul mai trăiește. S-au răsucit toate organele în mine și am adormit cu greu.

Zilele care au urmat au fost extraordinare. Descoperisem că era în viață, în spitalul orașului de sub Tâmpa. Că fusese bătut pentru niște bani. Voiam să mă duc eu să îi dau banii respectivi. Postasem un mesaj scurt aici și oamenii au sărit imediat, dorind să ajute. Într-o perioadă scurtă am ajuns aproape de un miliard de lei vechi. Oameni care mai aveau câteva sute de lei voiau să renunțe la ei ca să ajute. Unii voiau să-și doneze casele. Era incredibil. Nu speram ca asemenea implicare să fie posibilă la noi.

Apăreau alte elemente însă și un segment al presei rostogolea informații dure: „a păcălit o țară-ntreagă. O să-i pară rău doctorului care a strâns bani, pentru că e un bețiv și nu merita atâta implicare”. M-am făcut bucăți. Erau declarațiile oamenilor din comuna în care bătrânul lucra cu ziua. Se spunea că e alcoolic și face multe probleme. Că e și nebun și vede submarine zburătoare pe deasupra copacilor. Am vrut să sper că nu e deloc așa. Am vrut să cred că totul va fi bine.

M-am dus la Brașov la spital și l-am văzut. Stătea în pat încovrigat, să ocupe cât mai puțin loc. La neurochirurgie, în salonul alb, am văzut un om care păcălise nu o țară, ci moartea. Era afectat, dar nu avea nimic grav. Era obosit și alterna planurile real și imaginar. Am intuit că există o problemă neurologică.

După sărbătorile pascale, am sperat că îl pot duce în locurile natale, aproape de familie. Am facilitat un transfer la Focșani, în spitalul de acolo, secția de psihiatrie. S-a confirmat o demență. Nu pusese nicio problemă pe partea de alcool. Am vrut să-i facem pensie și se încadra la gradul III de handicap, asta însemnând vreo 30 de lei pe lună. Am abandonat ideea cu pensia. Nu am găsit nicio variantă de a-l repune undeva într-o parte a familiei sau într-un centru local. Sunam și sunam și sunam și eram refuzat peste tot. Mai aveam un singur număr de telefon al unui domn care deținea un așezământ, dar era tocmai în Bihor, la sute de kilometri distanță. La Dumbrava/Tinca. Am sunat iar.

Pe 18 august am fost acolo unde bătrânul bătut la Brașov ajunsese. Eram copleșit de emoții, chiar dacă nu voiam să arăt asta. Am găsit un așezământ impecabil care are grijă de 300 de oameni abandonați de familii, de stat, cu probleme psihice complexe, cu handicapuri fizice, cu cancere în faze terminale. Era un tărâm ce părea ireal. Între atâtea suferințe erau trandafiri înfloriți, pui de căprioare, culori, liniște, un păun, un măgar pe care îl chema Gogu, speranță și bunătate. L-am văzut pe cel pe care îl ajutasem. Era transformat. Cu zece ani mai tânăr. Era acum un bărbat puternic. Mai avea momente în care spunea nonsensuri, dar în principiu se bucura de liniștea locului și părea ancorat în prezent, în realitatea noastră, așa cum o știm noi. Nu consumase pic de alcool. Iar peste drum de centru era o casă cu o curte mare, cu o vale ce se ducea într-un pârâu, cu meri și peri, cu iarbă verde și multă. Casa lui, luată prin implicarea oamenilor. O casă în care, peste ani și ani, vor încăpea mulți alți oameni aduși acolo din toate colțurile țării ăsteia.

Omul nu păcălise pe nimeni. Nici pe mine, nici pe cei care au vrut să-l ajute. Păcălise doar moartea.

Iar eu, după ce am trecut prin ce am trecut, văd totul un pic altfel. Un pic mai bine, cu și mai multă bunătate în jur.

Povestea este inclusă în a doua mea carte, „Culorile uitării”, care va apărea în scurt timp.

V.