Omul cu doua tensiuni

Pacient de 73 de ani, internat pentru o artrită acută de genunchi stâng, probabil microcristalină. Are și ciroză hepatică, varice esofagiene. Recunoaște că a băut în trecut, neîntrecut de nimeni, dacă îmi permiteți un joc de cuvinte. „Tărie, bere nu primea stomacul”. Jură solemn că nu mai bea și analizele îi dau dreptate. Îl duc în salon și zic că revin să îl văd cap-coadă, că mai am o prezentare în gardă. „Domnu’ doctor, e o mare problemă, eu cap am, dar coadă nu!” Se pune în pat și întoarce un ziar pe toate părțile. După vreo 20 de minute, reintru în salon, îl întreb cum mai e genunchiul și mă scuz, am alt pacient jos și mai întârzii puțin. „Eu nu vă mai primesc, am bagajele făcute, trebuia să fiu la aeroport deja, să zbor la soacră-mea, la Concești”. Menționez că e internat drept urgență și va sta în spital încă minim o săptămână. Mai adaug că nu există aeroport în satul ăla. Garda mă omoară și las o colegă de-ale mele să îl consulte și să facă foaia. „Mi-ați făcut un mare bine, am și uitat de durerea de picior la cât m-a atins domnița. Dar vedeți că vorbește cam mult și e agitată. Parcă e nevastă-mea.” Avea tensiunea 170/90mmHg și i-am dat o combinație numită prestance. „Știu din ce cauză e: colegu’ mi-a dat-o și pe a lui că e la baie acum și îi era rușine să ia și tensiunea cu el. Când iese o să vedeți că i-o dau și se rezolvă”. O iau peste o oră și e 120/75 mmHg. „V-am zis eu!”

Îl las peste noapte cu o medicație potrivită și, pe la 3 dimineața, dacă tot eram treaz și solicitat de gardă, trec pe lângă salon. Televizorul aprins. O telenovelă în reluare. Nea Ilie dormea ca un copil în burta mamei. Nu mai avea în clipa aia nicio boală. Un zâmbet aproape giocondian îi străbătea fața. La 7 jumătate mă duc iar la el, genunchiul e mult mai bine, vreau să iau și tensiunea. „Am sunat-o pe soție, vine cu pijamale curate ca eu să pot să îmi iau buletinul de la gardă și să le las pe astea date de aici. Am ințeles că sunt ale dumneavoastră și ați dormit prost din cauza asta..” Râd, chiar dacă el nu știe că nu am dormit deloc. Pun manșeta să măsor TA. „Vedeți că iar am două!” Îl întreb dacă iar i-a pasat-o colegul pe a lui. „Nu, e una mare și una mică, eu așa știu.” 13 cu 7. „Vedeți? Două sunt.” Îl las pe nea Ilie cu genunchiul aproape reparat, cu zâmbetul aproape giocondian, cu pijamalele aproape ale mele și mă retrag din spital. O altă gardă grea, dar frumoasă.