Orășelele italiene

Orășelele italiene nu încetează să mă uimească. M-am trezit în muzica unei fanfare care cânta dumnezeiește, din păcate s-au oprit prematur din cauza unei ploi torențiale. Lângă mine e o biserică și clopotele ei bat suav, spărgând ușor aerul de munte; nu înțeleg schema, au bătut la 10:23, la 11:05, la 12:11, la 13:16. Pe undeva, îmi place că nu pot desluși niște lucruri. Munte munte, dar la nici o sută de metri totul se varsă direct în marea albastră; poți coborî pe treptele săpate în rocă și găsești câte un petec de plajă, nu plajă cu nisip fin, ci cu pietriș. Cumva, nu mă deranjează nici asta. La nici două creste depărtare, urci și poți bea o cafea tare în curtea unei vile, privind spre un alt orășel, în care știi că oamenii te salută fără să te cunoască, zâmbesc, nu se grăbesc, îmbătrânesc frumos (sau oare nu îmbătrânesc?), taie străduțele pe scutere, își cară legumele cu mini-furgonete, culeg fructe proaspete, crăpate de soare. Curțile abundă în rodii, smochini, peri, meri, roșii, dovleci, struguri, lămâi, portocali, porumb. Belșug cât vezi cu ochii. Pe astea le primești și pe masă, nu impecabile ci așa cum le-a făcut natura, fix acolo, pe terasele scăldate în raze calde.

Ce ai de gând să faci azi? m-a întrebat Paolo, care are în jur de 70 de ani. Să stau și să mă holbez de jur împrejur, i-am răspuns. Că-mi pare că nu mă mai satur.

V.