Pe garda mea nu moare nimeni!

Eram de gardă într-un spital clinic, în urmă cu doi ani. Ora zece seara. Mă cheamă asistenta la o pacientă care spunea că nu se simte bine. Intru în salonul cu cinci paturi, iluminat ușor de o singură lampă aprinsă. Pe patul din stânga, așezat paralel cu peretele, o doamnă pe la vreo 70 de ani stă în șezut, e agitată, respiră des și superficial, are pielea feței transpirată. O examinez repede, îi auscult inima și plămânii, mă gândesc care poate fi cauza acelei stări. Îmi spune: „domnule doctor, adormisem și am visat un ceas mare, cu limbile oprite. Știu din bătrâni că voi muri sigur în noaptea asta. Ăsta e visul care prevestește moartea.” Nu găsesc niciun criteriu de urgență și conchid că starea e dată de panică. Îi explic frumos că nu va muri, să se linișteașcă, își face mult rău dacă se agită. Doamna nu și nu. Moare și cu asta, basta! Îi dau o bulină de liniștire. O refuză. Devine tot mai agitată. O soluție e apelarea la clasicul haloperidol – pun niște picături într-o cană cu puțină apă și o rog să bea. Îmi spune că încerc să o otrăvesc ca să moară mai repede. „Mooooooooooor!” se aude pe tot etajul. „Ba nu muriți!” zic și eu. „Ba moooooooooor!” strigă doamna iar. Trag aer în piept, adopt o poziție impunătoare și i-o trântesc: „Ia gata cu circul. Pe garda mea nu moare nimeni! Treceți la culcare imediat.” A adormit doamna, am revăzut-o dimineața și era vie. Pfiu.

Apoi am stat să rumeg afirmația „pe garda mea nu moare nimeni!” și să-i găsesc fundamente, respectiv vulnerabilități. Sunt atât de bine pregătit încât să pot controla orice boală? Pot rezolva orice situație critică? Nu cumva m-am situat deasupra morții, loc pe care nu voi putea să-l ocup niciodată? Nu cumva m-am conviderat locțiitor de Dumnezeu? Pfiu.

Ca medic, am o mulțime de minusuri. Încerc mereu să țin lucrurile sub control, dar sunt conștient că pe unele le pot scăpa printre degete. Stau cu moartea în aceleași incinte și încerc s-o țin la distanță, dar sunt momente în care chiar nu se mai poate face nimic. Detașat de clipa din seara respectivă, am crezut că am greșit profund când am utilizat expresia, fiind un element mărunt în fața unei entități mărețe; am plasat gestul sub mantia trufiei și-am zis că nu trebuie să mai recurg la asemenea vorbe. Cum orice om își generează motive puternice pentru acțiuni de orice natură, pozitivă sau negativă, mi-am zis și că era modul meu de a-mi construi un scut psihologic, care să mă motiveze și să creeze o karmă bună. Pfiu.

N-am pierdut niciun om în multele gărzi pe care le-am făcut prin spitalele capitalei. Asta nu garantează însă nimic. Nu s-a întâmplat poate pentru că am avut și noroc, poate pentru că cineva de sus mă iubește al naibii de tare, poate pentru că am știut să și miros unele pericole. Expresia nu o mai folosesc. Stau drept și totuși plec cumva privirea în fața morții, păstrând o umilință atât de necesară. Umilință și respect.

V.