Pianul de sub degetele Anei

E o plăcere să dorm la amiază, atunci când îmi permit. Sunt înconjurat de vârstnici aici la bloc, în marea lor majoritate simpatici și blânzi.

Mă duc cu mișcări de melc către pianul digital și zic să fac o aroganță: Fur Elise, mai tare așa, să simt și eu vibrațiile. După câteva minute îmi bate cineva în ușă. Bătăile păreau ale unui om care folosește zilnic un sac de box. Era doamna Ana, cea căreia am avut onoarea să-i reglez cândva inima și acum se simte minunat.

– Domnu’ doctor, de la dumneavoastră se aude muzica asta? îmi zice pe o voce care poate instaura pacea în toată lumea, în două secunde.
– Ce muzică? răspund eu curios.
– E melodia aia cunoscută, nu mai știu cum îi spune acum. La pian.
– Fur Elise. Beethoven.
– Așa. Dumneavoastră o cântați sau o puneți la ceva?
– O cânt. Îi zic asta dar mă simt într-o capcană.
– Pot să vă ascult și eu de-aproape? Vă supărați?

Am invitat-o pe doamna Ana pe canapea și am apăsat clapele cu mâinile tremurânde. O priveam cu coada ochiului drept și mă-ntrebam dacă e un om viu acolo sau o fantomă care savurează neclintită sunetele. Când am terminat, doamna s-a ridicat, m-a rugat să stea în locul meu și a reprodus la perfecție partitura, mai frumos decât am făcut-o eu, cu mâinile tremurânde. „M-am uitat și mi-am adus aminte toate notele. Am făcut pian mulți ani în tinerețe, dar nu am mai atins unul de mai bine de jumătate de secol, nu știu de ce. Mulțumesc.”

M-am trezit din acest vis și primul lucru pe care l-am făcut a fost să spun: „Ba eu vă mulțumesc, doamna Ana!”

+ 3 pachete și mai avantajoase!

Hai în comunitate! Ai parte de articole, sfaturi, recomandări, materiale ample despre sănătate. Newsletterul este realizat cu grijă de mine și se trimite de 1-2 ori pe săptămână.