Pianul de sub degetele Anei

– Domnu’ doctor, de la dumneavoastră se aude muzica asta? îmi zice pe o voce care poate instaura pacea în toată lumea, în două secunde.
– Ce muzică? răspund eu curios.
– E melodia aia cunoscută, nu mai știu cum îi spune acum. La pian.
– Fur Elise. Beethoven.
– Așa. Dumneavoastră o cântați sau o puneți la ceva?
– O cânt. Îi zic asta dar mă simt într-o capcană.
– Pot să vă ascult și eu de-aproape? Vă supărați?

Am invitat-o pe doamna Ana pe canapea și am apăsat clapele cu mâinile tremurânde. O priveam cu coada ochiului drept și mă-ntrebam dacă e un om viu acolo sau o fantomă care savurează neclintită sunetele. Când am terminat, doamna s-a ridicat, m-a rugat să stea în locul meu și a reprodus la perfecție partitura, mai frumos decât am făcut-o eu, cu mâinile tremurânde. „M-am uitat și mi-am adus aminte toate notele. Am făcut pian mulți ani în tinerețe, dar nu am mai atins unul de mai bine de jumătate de secol, nu știu de ce. Mulțumesc.”

M-am trezit din acest vis și primul lucru pe care l-am făcut a fost să spun: „Ba eu vă mulțumesc, doamna Ana!”

V.