Acum ceva timp, nu foarte mult, mă cheamă infirmiera într-un salon, seara. Eram de gardă și trebuia să intervin într-un conflict nonmedical, cum aveam să constat rapid.
Doi pacienți, ambii trecuți de 70 de ani, jucau twister într-un pat. Nu aveau planșă cu buline, nici dispoziție bună pentru joc. Unul sărise în patul celuilalt, se luaseră de gât, se înnodaseră amândoi, le trosneau articulațiile și nu încetau în a-și adresa vorbe frumoase. Ce se întâmplase?
Unul era simpatizant PSD, celălalt nu simpatiza clar pe nimeni. Primul se bătea cu pumnul în piept și spunea că marele partid a fost singurul care i-a crescut pensia. Celălalt bătea cu pumnul în pieptul primului, spunând că partidul social democrat și-a bătut joc de țară.
Am stat puțin și-am admirat tabloul. PSD-istul se făcuse roșu de furie. Celălalt domn se albăstrise puțin, că abia mai trăgea aer pe gură. Am țipat la ei și le-am spus să termine cu circul. Nu s-au conformat nici în fața halatului alb, așa că a trebuit să intervin cu forța. Apuc de niște mâini, infirmiera apucă și ea, tragem noi, se aud alte pârâituri. Ăștia se înjurau în continuare. Schimbăm pozițiile, tragem iar, scoatem pe unul, puloverul îi rămâne în degetele celuilalt, îi despărțim, apoi mă așez pe alt pat, să îi potolesc din cuvinte.
– Care e problema, domnilor?
– Ăsta nu știe ce vorbește!
– Ba tu nu știi, fir-ai al naibii cu partidul tău cu tot.
– Lasă că e partidul tău mai bun.
– Eu nu țin cu nici unul, nemernicule. Că-mi înfig iar…
– Gata, gata. Încetați. De la politică v-ați certat?
– Păi e sub orice critică ăsta. Pensia o are așa că a fost PSD-ul la putere.
– Dumneavoastră țineți cu PSD? îl întreb.
– Păi cu cine? Ce, domn doctor, să nu-mi spui că matale…
– Pentru mine, acest partid e o continuă bătaie de joc. Nu măririle acelea sunt cele mai importante, să știți. Sunt praf în ochi.
– Nouă ne-a dat și la comună, ne-a făcut, ne-a promis.
– Nu v-au făcut nimic. Nu vedeți bine lucrurile. Ați rămas cu aceleași idei și nu vi le mai schimbă nimeni.
– Asta i-am zis și eu!
– Iar astea oricum nu trebuie să ducă la pumni.
– Nu, că nu i-am dat, l-am scuturat așa puțin..
– Poate mă înfig iar în tine, bolșevicule.
– Tu să-mi dai puloverul, că am rămas în pielea goală și mi-e frig.
– Să te duci naibii, bă!
– Liniștiți-vă. Dacă vă mai încăierați, vă dau afară din spital.
– Vă dă afară din spital, acum, noaptea, adăugă infirmiera.
Am plecat de acolo și-am coborât în gardă. După nici jumătate de ceas, sunt chemat iar. Mă duc cu bucurie sus. Celălalt îi dăduse puloverul, numai că i-l înfășurase în jurul capului și acum îl călărea de-a binelea. Eram uimit de energia lor, că altfel erau hipertensivi, cu artroze, cu alte tare. Ce foc naște politica asta! Mă gândesc rapid la o soluție elegantă, așa că pe domnul PSD-ist îl apucăm și-l luăm să-l ducem în altă parte, că nu era chip să rămână acolo. A primit pat în salonul mare de bărbați, lângă un domn care avea cam doi pe doi metri. Muntele de om era tot cu PSD-ul, așa că s-au înțeles de minune.
În societate e ca-n spital la mine. Politica și simpatiile nasc monștri. Nu mai știm să fim calmi și să ținem cu unul sau cu altul. Trebuie să ne dăm și niște pumni. Asta una. Apoi, un partid colos care a măcinat mințile vârstnicilor și i-a dus cu zăhărelul, de multe ori la propriu, nu poate fi dezlipit de aceștia, relația funcționând în continuare chiar și numai din inerție. Asta a doua. Nu aveam ce să schimb eu, privind cu amăreală pacientul. Ăștia suntem. Și am impresia că, în punctele astea, nu se va schimba niciodată nimic. Asta a treia.
V.