Povestea kilogramelor mele

Totul începe când încă nu aveam acces la internet și căutarea unei informații se făcea pe calea clasică, apelând la cărțile din biblioteca proprie sau la cele din biblioteca orașului. Relația mea cu mâncarea a fost una aparte, cum de altfel e orice relație alimentară, fiecare om având gusturi proprii, plăceri distincte, având alimente pe care crede că nu le poate tolera sau altele despre care e convins că îi fac bine. Este util să rupem crezurile personale și să comparăm fragmentele cu ceea ce ne spune stiința, dar vom ajunge și la asta. Am copilărit într-o curte mare, plină de legume și pomi fructiferi. Când eram acasă, una din plăcerile cele mai mari era să intru în grădina mică pentru a culege câteva legume pentru o salată. Tata punea ceapă, castraveți ce se suiau curajoși cu vrejurile pe bolta cu viță-de-vie, roșii ce plesneau – unele treceau de un kilogram, ardei grași – nu apucau să se îngrașe prea mult, că îi luam eu, ardei iuți răsuciți în toate părțile. Îmi luam un coș din lemn și culegeam delicatesuri bio, având grijă să nu lezez plantele. Îmi plăcea să intru desculț în grădină, să simt pământul cu tălpile goale. Când terminam, mă spălam pe picioare la o pompă din curte, sub jet puternic de apă rece. Făceam salată amestecând roșii, castraveți, ardei, ceapă… 

Zilnic priveam grădina și mă minunam de existența ei, de cum cresc legumele, cum se crapă pământul sub soare și dimineața devreme tata îl udă cu furtunul maroniu – îi călcam furtunul ca să-i opresc apa, el se încrunta nedumerit. „Îi place să stea în grădină, dacă ar fi după el ar uda de cinci ori pe zi grădina” zicea mama.

Bunica era în pat, cu piciorul rupt. Pe fereastră ea vedea spre stradă și cam atât. Tot în tălpile goale intram și-n camera ei, lăsând papucii la ușă. „Ți-am adus salată și niște brânzică. Pe asta a făcut-o mama, eu doar am cules legumele.” Mă întreba dacă tata a ales semințe bune, dacă au crescut plantele mari și au rod bun, dacă a rupt buruienile. Apoi o lăsam să mănânce în liniște.

Am ajuns în capitală, să mă fac om mare. Stau într-o cutie de beton, cu aerul condiționat pornit vara, nu mai culeg nicio legumă, nu-i mai calc furtunul tatei, nu mai am bunică. Îi sun pe ai mei cam o dată pe săptămână, sunt om ocupat, viața e plină de lucruri ce trebuie făcute, fericirea e un termen vag, oboseala nu e deloc vagă, dar o mascăm cu niște filtre și rezolvăm problema. Bine că avem mereu amintirile. Am mâncat în fiecare vară fructe din pomii noștri și legume din mica grădină, dar ne bazam și pe cele cumpărate de mama din piață sau de la un aprozar aflat la câteva străzi distanță. Mama ascundea fructele de mine, pentru că eram în stare să mănânc și cinci kilograme de mere în câteva ore; nu-i ieșea faza cu ascunderea, pentru că le găseam de fiecare dată. Când începeau să se facă cireșele de iunie (de mai nu aveam), îmi petreceam zilele în pom, unde mâncam pe săturate. Apoi veneau caisele, urmate de gutui, nuci și struguri. Când nucile erau încă verzi, noi ne făceam maronii pe mâini și gură de la iod, pe care nu-l mai scoteam nici cu săpun de casă sau chiar clor. În gutui ne ciobeam dinții, iar când nucile ieșeau din coajă și se întăreau, ne întreceam în spartul lor folosind pietre, minunându-ne de forma miezului, care semăna cu un creier. Salatele nu ne lipseau și lângă ele puneam ouă ochiuri sau cartofi prăjiți. Indiferent ce mâncam, compensam din greu cu mișcare în natură, pentru că exploram toate colțurile orașului, jucam fotbal de dimineața până seara, mergeam vara la scăldat, pedalam mulți kilometri – mișcarea era ceva normal, iar niciunul dintre prieteni nu suferea pe atunci de obezitate. Dacă fac o retrospecție, m-am bazat cel mai mult pe fructe și legume în creșterea mea, dar în rest mâncam cam tot ce se mănâncă la țară, bunica fiind o bucătăreasă desăvârșită. În ciorbe era maestră: de pește, de fasole, cu perișoare, cu găluște, cu cartofi, cu legume, cu oase… La noi nu s-a mâncat ciorba de burtă și n-am suportat niciodată acea combinație. Dintre felurile principale, bunica făcea tocănițe, ostropel, ghiveci, orez, tochitură, mâncăruri diverse cu legume, carne, cu specific mai degrabă dobrogean. La deserturi nu prea se băga, dar era pricepută la scovergi, orez cu lapte, clătite, gogoși cu lingura – când săltam colbul pe stradă cu jocurile noastre, ea ieșea și ne aducea farfurii cu clătite sau boluri mari pline cu gogoși dulci. Nu-mi plăcea să pun zahăr în plus peste gogoși. 

Am fost destul de moderat în mâncare și anii în care am pierdut controlul, ajungând de la 75 de kilograme la aproape 87, ceea ce era evident mult pentru constituția mea, au fost cei în care, student la medicină fiind, am fost nevoit să mă angajez pentru a putea să mă întrețin singur în capitală. Îngrășarea a venit tot din modul meu defectuos de a gestiona lucrurile, din alegerile mele voite, iar acum am o lecție importantă. Mergeam dimineața la facultate sau la spitale pentru stagii, apoi la un birou la care stăteam opt ore, apoi acasă unde mai stăteam câteva ore la birou ca să scriu articole sau să învăț programare. În acest timp îmi comandam mâncare, beam trei-patru cafele cu zahăr în ele, beam sucuri pline de zahăr, iar acasă mă aștepta în frigider câte o sticlă de ceai verde de un litru și jumătate, în esență tot un suc cu mult zahăr adăugat. Cele 30-35 de grame de zahăr recomandate de OMS erau demult depășite. Peste munca asta s-au suprapus burnout-ul, atacurile de panică, anxietatea marcată, adică un cerc vicios care mă împingea de multe ori la mâncat suplimentar, pentru că făceam niște episoade pe care le credeam a fi hipoglicemice, când în fondul lor erau practic variațiuni ale panicii – corpul încerca să-mi dea semnale să o las mai moale, să schimb ceva. În vacanța de vară din anul patru de facultate m-am întâlnit cu prietenii din orașul natal și am mers la scăldat – făceam sărituri de pe un mal de pământ în Dunăre. Unul dintre ei, pentru amuzament, ne-a filmat cu telefonul în timp ce ne dădeam peste cap și plonjam în apă. Când m-am văzut pe acel display mic, într-un clip făcut cu o cameră extrem de proastă, așa cum erau atunci în telefoane, cu imaginea pixelată și sacadată, a fost o palmă grea pe care am primit-o și elementul suficient ca să-mi dau seama că e cazul să schimb ceva la mine. Aveam burtă lăsată, aripioare, picioarele deja păreau deviate în X… M-am cutremurat. A urmat o perioadă de documentare. De unde îți iei informația când vrei să mănânci sănătos? De unde alegi o dietă atunci când vrei să slăbești? Evident, de pe internet. Având patru ani de medicină în spate era totuși insuficient să știu bine mecanismele, riscurile, recomandările oficiale. Știam în mare despre mult lăudata dietă mediteraneană, dar să fim sănătoși, omul cu kilograme acumulate în ani de zile nu vrea să le dea jos în ani de zile, ci cât mai repede, fără să mai țină cont că e posibil ca unele glande să o ia razna, că e foarte probabil ca o cură drastică să fie abandonată, iar ce vine după ea va fi de-a dreptul monstruos (adică rebound, cu și mai multe kilograme suplimentare). Era la modă pe atunci dieta Dukan, iar despre keto încă nu se vorbea. Despre Dukan am aflat mai târziu că are o mulțime de riscuri, iar despre keto că o fi populară, dar și ea vine la pachet cu un risc de evenimente cardiovasculare, așadar poate fi recomandată ca o punte, nicidecum ca o dietă de aplicat toată viața. În mintea mea era un haos. Am decis să aplic o dietă drastică, logic, dorind să slăbesc cât mai repede. Mâncam o roșie, un pumn de orez fiert, jumătate de cartof fiert, câteva sute de grame de mușchi – acestea erau alimentele principale și nu aveam mai mult de două mese pe zi. Mergeam mult pe jos, ieșeam și la alergat, iar în două luni, cu multă ambiție, am ajuns iar aproape de 75 de kilograme. Știam însă că nu pot continua acest regim – aveam stări de slăbiciune marcată, chiar de leșin. Somnolența îmi dădea mari bătăi de cap și exageram cu cafeaua pentru a combate acea stare continuă de moleșeală. Am revenit la o dietă diversificată, având grijă să nu mai fac excese de zahăr, carbohidrați, să nu mai mănânc seara târziu, să mă mișc cât de mult pot. 

Menținerea la o masă corporală încadrată între limitele normale ale indicelui de masă corporală e cel mai bun lucru pentru organism – variațiile de tip îngrășare și slăbire nu sunt deloc sănătoase. Cu toate că aveam lecția în cap, am variat în perioada următoare, pentru că nu-mi construisem o rutină alimentară, ci reveneam la obiceiurile proaste, după care cădeam în extremă cu slăbitul. La începutul anului șase de facultate, ultimul, am avut curajul să renunț la funcția de redactor-șef, alegând să mă concentrez pe medicină și pe examenul greu de rezidențiat care avea să vină în toamnă. A urmat o perioadă de stres major, în care am stat mai mult în casă să învăț, dar relația mea cu mâncarea se transformase. Nu mai mâncam dimineața, lucru pe care oricum nu prea l-am îmbrățișat, observând că mă simt mult mai bine când sar peste micul dejun. Îmi luam la birou un sendviș cu pâine neagră, în care puneam multe legume, ceva carne. Aveam o cană de 600 de mililitri plină cu cafea. Mâncam pe la mijlocul zilei și-n rest eram cufundat în cărți, în miile de foi A4 aruncate peste tot, cu scheme, cu informații subliniate cu markerul galben, în atlase, în laptop-ul cu zeci de tab-uri deschise în cursuri de medicină și site-uri cu explicații. Camera mea era un front de război, dar atmosfera era una pașnică, de o rutină teribilă – făceam cam același lucru zilnic. Eram ca un ascet retras pentru a-și clădi cunoașterea, necesitând apă, aer, cafea, puțină mâncare, exact așa cum descria Baruch Spinoza că se retrăgea în camera de studiu cu o bucată de pâine și una de brânză, fiindu-i suficiente pentru întreaga zi, până târziu în noapte. Acolo, la birou, învățând pentru rezidențiat, mi-am adus aminte că aveam aceeași stare plăcută în mine pe care o mai avusesem cândva în liceu – îmi făcusem un obicei de a nu mânca dimineața, ci doar pe la două și jumătate, când ajungeam acasă. Apoi mă retrăgeam la o masă pe care aveam cărți, foi albe, instrumente de scris, dar și o cutie mare cu piese de la casetofoane audio sau alte electronice mici. Inventam tot felul de elicoptere sau mașinuțe cu acele piese, citeam, îmi notam citate interesante din cărți. Atunci, când încă nu aveam acces acasă la internet, descoperind într-o revistă despre șirul lui Fibonacci, am stat singur câteva luni să scot numere și să văd dacă pot construi o formulă care să anticipeze numărul de pe poziția X, fără să fiu nevoit să trec prin toate (pentru cine nu știe, șirul lui Fibonacci începe cu 0, 1, apoi numărul următor este suma precedentelor două, deci 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34… – se pare că natura urmează în multe exemple acest tipar, iar raportul dintre termeni ajunge la ceea ce numim rația de aur). Am reușit să găsesc formula, având o stare aproape anahoretică. Mai târziu, proful de mate din liceu a luat la debutul unei ore o bucată de cretă, a scris o formulă pe tablă și ne-a întrebat ce reprezintă ea. Cu o emoție puternică, i-am zis că e Șirul lui Fibonacci. M-a întrebat, uimit, de unde știu. Și i-am povestit cum am stat să scot termenii și să aflu formula. 

Am dat două exemple și ajung la al treilea, apoi le intersectez, pentru că nu sunt amintite degeaba. Zi de gardă. Sunt în anul trei de rezidențiat, pus firul doi de gardă pe medicală, adică linia care preia toate prezentările din UPU, se duce la consulturi în tot spitalul, face vizite și contravizite pe bandă rulantă. Locuiesc peste drum de spital și plec cu câteva minute înainte să se facă ora opt, când începe raportul de gardă. Mă duc la vestiar să mă echipez în halat, să-mi pun papucii, să atârn stetoscopul la gât. Am parafa mea mică, de rezident. Am o responsabilitate uriașă, chiar dacă un medic mare, specialist sau primar, este șef al gărzii și teoretic responsabilitatea pică pe el, nu pe mine. Dar simt totul, pulsația cazurilor care pot apărea, aduse de ambulanțe sau aparținători. După raport intru în focul din UPU, beau câteva cafele, mintea îmi merge în mai multe direcții simultan, pentru că mereu trebuie să dau la o parte ce e mai grav, ce poate periclita viața omului, iar apoi să intervin, să văd dacă un caz e de internat sau de trimis acasă. Peste acestea vin solicitările de la ORL – avem o hipertensiune, îi curge rău sânge din nas, să vină medicala! De la chirurgie – pacientul scos recent din ATI are palpitații și spune că respiră greu, să vină medicala! De la reumatologie – doamna se plânge de dureri de stomac, nu știm ce să-i dăm, să vină medicala! Nu ai timp să mănânci când alergi pe secții și nu știi cum să te mai împarți, să prioritizezi, să nu lași lumea să aștepte prea mult. Pe seară, când discut cu firul întâi niște cazuri, sorbind dintr-o altă cafea (a cincea? a șasea?), îmi dau seama că nu am mâncat nimic de peste 20 de ore. Și am o stare ciudată, cu o acuitate mintală extraordinară. Îmi aduc aminte imediat detaliile cazurilor, tratamente, ce diagnostic am pus. Îmi aduc aminte cazurile și le scriu, în câteva momente de respiro, în telefon, ca să le am acolo, ca un fel de jurnal de medic. Un medic tânăr, încă speriat, încă plin de carențe. Eram fix în acea stare bună, calmă, chit că-n sânge curgea cafea. O stare soră cu meditația mindfulness, cu anahoreza pe care o mai experimentasem în liceu, în căutarea formulei lui Fibonacci, sau în facultate, când învățam pentru examenul de rezidențiat. Dar care să fie explicația? Oare concentrarea mea maximă? Oare faptul că eram dedicat unui anume domeniu, fără să am griji conexe? Sau era altceva?

În realitate, ceea ce experimentam eu se datora fastingului, iar despre asta am scris o carte, Fasting regula 6/18, pe care o găsești în Shop. Îți recomand mai ales pachetul de transformare, cu 3 cărți, la un preț extrem de avantajos!