Raiul e în jurul nostru

Cea mai apropiată experiență a mea de moarte a fost când am sincopat de două ori în timpul facultății, pe fondul oboselii cumplite și al empatiei patologice (trecusem practic în locul unui pacient operat pe tot abdomenul, aflat în dureri terifiante, pe care le simțeam ca și cum erau ale mele, răvășindu-mi creierul). Pur și simplu s-a rupt filmul și m-am trezit apoi într-un pat. N-am văzut niciun tunel, nicio lumină. Nu mi s-a derulat viața prin fața ochilor. Țin minte că am fost extrem de slăbit vreo trei zile după. În rest, nimic. Sigur că ce am experimentat eu n-are treabă cu moartea, dar ulterior, în anul doi de rezidențiat, am avut o pacientă pe care am resuscitat-o, și-a revenit complet, iar apoi nu am rezistat tentației de a o întreba ce a simțit, ce a văzut. Chit că produceam un sacrilegiu făcând asta, violând o intimitate sacră.

Doamna Z. a făcut stop la ora șase dimineața, într-o duminică. Am sărit pe ea, i-au revenit semnele vitale, i-am pus imediat niște substanțe care să-i readucă echilibrul, dozate pe injectomate, iar până când simțurile i s-au reîntors sub forma recăpătării conștienței, eu i-am ținut mâna pe glezna dreaptă, ca un extra suport. După trei zile de stat în terapia mare, doamna Z. a revenit în terapia cardio și era filosoafa salonului, livrând aforisme la fiecare tablou observat. Era o fină observatoare a vieții. Când un pacient s-a certat cu soția lui, doamna Z. a zis nu e bine să ne certăm cu nimeni, că s-ar putea să nu mai avem timp pentru împăcare. Poftim…

Într-o gardă, când seara trăgea întunericul peste lume, m-am așezat pe patul golul de lângă și am spart sigiliul – am întrebat-o ce a simțit când a fost în stop. Nu știam la ce să mă aștept, la descrierile clasice, anodine, sau poate la ceva incredibil, o suspendare a rațiunii. Sau poate la nimic.

Aici începe ciudățenia: doamna Z. mi-a povestit despre o cădere, o senzație continuă de cădere. Se depărta de un mal și cădea într-un întuneric, dar ceva de sus o ținea cu putere și nu o lăsa să cadă. Își simțea tot corpul furnicând, ca o fierbere de energie. Apoi a revenit sus. Pentru mine, ca om al științei, explicațiile pur raționale au fost descărcările haotice de substanțe și ancorarea încă a creierului în mediul înconjurător – a simțit mâna mea pe picior. Căderea am pus-o tot pe seama furtunii nervoase – un creier privat de oxigen intră într-un mod extrem de disperare, apoi moare și gata, liniște. Așadar pacienta nu m-a răvășit cu descrieri mirifice, ci mi-a oferit o explicație pliată pe ce consideram și eu a fi real.

Nu cred în viața de apoi. Bunica credea și nu mă bag în socotelile ei, că a suferit mult aici și raiul, sunt convins că acolo a ajuns dacă el există, va fi o continuă binecuvântare. Nu e treaba mea să mă bag în alegerile oamenilor privind spiritualitatea, religia.

Pentru mine raiul e mereu în jurul nostru. Suntem siguri de viața pe care o avem acum, iar ea e guvernată de o mare nesiguranță, pentru că o putem pierde oricând.

Păcat că ne luăm cu altele și nu-l vedem. Suntem interesați de ce face X sau Y, criticăm în stânga și-n dreapta, în loc să ne vedem cuminți de ale noastre. Că pierdem fărâme importante de timp, pe care nu ni le mai dă nimeni înapoi.

Păcat că ne stricăm inimile, acumulând energii negative care ne erodează pe dinăuntru.

Păcat că ne facem sufletele bucăți, în loc să așternem în ele povești frumoase, adevăratele unități de măsură ale vieții.

Dar fiecare trăiește cum vrea.

PS: în poză este Isola Bella, de lângă Taormina. Unul dintre cele mai frumoase locuri vizitate de mine. Am ajuns aici în toamna lui 2019.