Relația medic – pacient e cel mai frumos lucru din medicină.

În urmă cu niște ani, eram de gardă, chiar în ziua de Paști. Mă așteptam să fie lejer, dar aveam câteva cazuri grave pe secție, iar oamenii s-au prezentat cu duiumul cu tot felul de afecțiuni, preponderent digestive. La masa oferită de spital aveam inclus și-un ou albastru.

Un domn cu o vasculită severă fugise din ATI și voia înapoi într-un salon obișnuit, că-l speria mediul de acolo. Avea ischemii periferice și zone sângerânde, umplând cearșafurile de pete. Spunea că se sinucide. Nu mai știam ce să-i facem și cum să-l liniștim. Ne-am luptat cu el toată garda, iar spre seară, colac peste pupăză, a început să stea pe tensiuni foarte mari și a intrat în edem pulmonar. L-am stabilizat cu greu și am rămas aproape toată noaptea.

Spre dimineață respira bine, dar starea îi era gravă pentru că mâinile și picioarele pierdeau din țesut, din sânge, cu dureri groaznice. În tot acel tablou, când să schimb garda, pacientul s-a ridicat în șezut și m-a întrebat dacă vreau să ciocnim ouă, că îi adusese soția câteva. I-am zis că da, și-am fugit să iau oul meu albastru. Nu știu cum îl pusesem pe o masă, că, luându-l în mână, am observat că e crăpat. Poate așa mi l-au și adus, nu mai știu.

Am luat oul albastru și m-am dus în salonul în care era doar pacientul. El și-a ales un ou ascuțit, roșu. Pe moment, i-am spus că dacă va ieși învingător, se va face bine și va pleca acasă în câteva zile. Vârf în vârf, mi-a spart imediat oul. A zâmbit. L-am atins pe umăr, m-am uitat la ochii lui, la patul răvășit, la fereastra prin care soarele trimitea deja raze calde spre noi. Mi-am luat la revedere și am plecat.

Nu s-a mai făcut bine. Pe undeva, știam asta, că boala era prea grea. S-a întors în ATI și, în câteva zile, a plecat într-un fel acasă. M-am gândit că, măcar a doua zi de Paști, după ce ieșise învingător la spartul ouălor, o bucată de optimism s-a cuibărit în el și i-a făcut ziua un pic mai frumoasă.

Inima mea nu uită nicio poveste. Unele sunt cumplit de triste, dar mergem înainte așa, știind că, pe undeva, am reușit să alinăm din niște suferințe. Măcar un pic.

Sunt cazuri în care medicul, prin vocația bunăvoinței și modul său de a fi, poate pune calmul într-un caz greu, plin de durere și chin. Le-aș recomanda tuturor colegilor să nu fugă de astfel de momente, ci să fie aproape de pacienți, chiar atunci când medical nu se mai pot face multe lucruri. Ei au nevoie și de altfel de intervenții, de o vorbă, o privire în ochi, o atingere. Toți, nu doar cei aflați în situații extreme.

Oamenii nu sunt niciodată un aparent simplu cumul de diagnostice, de constante și variabile. Ei sunt povești de viață, cu amintiri, legături, trăiri, speranțe. Iar medicul care depășește planul rece și strict al medicinei nu va avea de pierdut, ci-și va strânge în inimă povești care-l vor face să meargă altfel înainte.

Relația medic – pacient, dezvelită de orice scut absurd, e cel mai frumos lucru din medicină.

V.