Cine stă mai mult de trei ani fără să iubească, ei bine, nu-și merită inima.

Am adormit cam un ceas și jumătate. Ce să mai, ploaie multă și oboseală, hai să-mi hodinesc puțin oscioarele, ba hai să închid și pleoapele, atât mi-a fost. Îmi apare în vis, nu vreo pacientă cum se întâmplă de obicei, ci o pădure. Frumoasă, mai mult lungă decât lată, prinsă între un munte pe o parte și alt munte pe altă parte, ca să nu fiu plat zicând între doi munți. La capătul ei văd o ceață cum se ridică. Zbor într-acolo. Apare un curcubeu. La baza lui, zăresc un căluț alb, dintr-aceia de a avut creatorul material imaginativ în plus și le-a creat un corn în frunte. Mă parchez lângă căluț și declanșez o vorbuliță.

– Mă doare inima.
– Tu n-ai inimă, îmi zice. Mă uit spre piept și observ un gol.
– La naiba. Atunci ce mă doare?
– Te doare lipsa ei.
– Ce pot să fac?
– Poți să trăiești bine-mersi și-așa. Sau poți să mă rogi frumos să îți dau una.
– Ai mai multe?
– Oho. Tu de ce crezi că am cornul ăsta în frunte?
– Chiar nu am idee. Poate îmi explici.
– Eu sunt unicorn, ființă iubită de toată lumea. Puțini știu însă rostul meu…
– Hai, spune mai multe. M-ai făcut curios.
– Știu, știu. Uite care e treaba. Am cornul ăsta cu o misiune. Cine stă mai mult de trei ani fără să iubească, ei bine, nu-și merită inima. Atunci eu îi iau urma, îl prind în poziția cea mai bună și-l înțep în piept, scoțându-i-o.
– Poziția cea mai bună?
– Da. E relativ ușor. Omul se apropie calm de mine, îmi atinge cornul, coama, se minunează și nici nu realizează cum îmi pun arma ascuțită în dreptul inimii.
– Cine te lasă să faci asta?
– Chiar mintea celui ce nu iubește.
– La ce bun, mă rog?
– Ca o conștientizare, să zicem așa. Omul își vede golul rămas și-ncearcă a-l umple cu altceva. De cele mai multe ori cu lucruri materiale. Și devine tot mai nefericit. Nu-și mai găsește niciun sens. Atunci, tot mintea lui mă cheamă iar.
– Așa, și? Ce se petrece mai departe?
– Îi ofer altă inimă.
– Începe omul să trăiască altfel?
– Oarecum. Începe să renunțe la nimicuri și să trăiască într-un ritm simplu. Tum ta ta tum ta ta. Ritmul perfect al inimii. Totul în jur devine iubire. Omul nu mai e limitat la eul său ci curge prin toate elementele din jurul lui. Numai iubire.
– Frumos mai sună. Pot să-mi aleg și eu acum o inimă nouă?
– Chiar te rog.
– Uite, o vreau pe cea de acolo, chiar de sub curcubeu.
– A ta e. Mergi sănătos, totul va fi bine.