Viața mea cu tinitusul

Dacă ești aici înseamnă că ori ai curiozitate să citești despre sănătate, ori ai tinitus. Dacă ești în prima categorie, te felicit și-ți doresc să nu treci niciodată prin așa ceva. De te afli în nefasta categorie a doua, află că-mi pare rău pentru tine. Știu exact ce simți. Și prin ce treci.

Am început să mă lupt cu tinitusul din anul patru de facultate, când am făcut primul atac mare de panică. Lucram ca să mă întrețin, dormeam puțin, trăgeam de mine să pot ține și pasul cu medicina. Într-o seară am fost copleșit de anxietate și senzația de moarte iminentă, după ce primisem fel de fel de semnale din partea creierului; el îmi zicea că nu mai poate, eu continuam în același stil dezastruos. E amuzant cum vorbesc despre el și eu, de parcă sunt entități distincte, dar cred că ați prins ideea.

După acel atac de panică (nu am murit, că altfel nu mai scriam aici) mi-am dat seama că mă deranjează ceva în urechea stângă. Era un zgomot cvasicontinuu, ca un fâșâit care izvora din interiorul urechii. Când eram concentrat pe anumite activități parcă nu-l remarcam, dar când stăteam în liniște devenea tot mai pregnant și mă sâcâia. Am stat cu el, sperând că va trece. În perioadele mai stresante era tot mai puternic. În perioadele de armonie deplină nu dispărea niciodată. Am stat cu el mai bine de zece ani, iar calitatea vieții mele a scăzut dramatic.

Să trăiești cu tinitusul poate însemna predare, dar asta nu echivalează cu atingerea unui prag în care nu te mai deranjează. Pur și simplu capitulezi, plin de frustrare. Adevărul e că nu poți face nimic. Îmi pare tare rău să te dezamăgesc. Sunt în aceeași tabără tristă.

La început m-au văzut câțiva colegi ORL-iști. La un aparat s-au proiectat sunete pe frecvențe diferite, să vedem care e similar cu ce anume aud eu. Mi s-a părut că niciunul. Mi s-au recomandat sedințe de acupunctură (nu m-am dus pentru că această tehnică, oricât de lăudată în mediul popular, e considerată pseudoștiință, neavând dovezi în spate), doze mari de vitamine (nu le-am luam pentru că vitaminele nu au sens luate cu pumnul în lipsa unor carențe evidențiate pe analize) sau chiar corticoterapie (asta-mi mai lipsea). Pe scurt, am prins ideea că nu există niciun tratament pentru tinitus. Și e crudul adevăr cu care am ajuns să trăiesc.

Am perioade în care simt că-mi explodează capul. Când muncesc mult și sunt stresat, acel sunet continuu îmi exacerbează angoasele. Cheful de citit s-a redus considerabil, pentru că am nevoie de liniște ca să citesc, iar liniștea înseamnă tinitus. Am ajuns să citesc cu voce tare – pierd timp prețios, dar nu am încotro. Seara pun zgomote albe (white noise) într-o boxă ca să neutralizez zgomotele din urechi, dar niciodată nu ating un echilibru.

Am ajuns să-mi cunosc depresiile și după tinitus. Parcă îmi spune creierul iar: „vezi că nu e ok, las-o mai ușor”. Când fâșâitul crește în intensitate știu că nu sunt bine și încerc să fac ceva din timp. Problema e, după cum am mai spus-o, că nu dispare nici când simt că sunt cel mai fericit de pe pământ. Cumva, m-am obișnuit. Viața mea nu mai e aceeași. Aș da orice să pot sta în liniște deplină și să nu fiu deranjat de nimic, să pot citi, să stau cu gândurile mele, să pot medita. Nu pot face bine niciuna dintre acestea. M-am obișnuit într-un calvar din care știu că nu mai pot ieși.

Medicina a făcut progrese fantastice în atât de multe domenii, dar iată că aici e neputincioasă. Medicii ridică din umeri. Te trimit și ei pe unde pot. Îți dau vitamine în loc de nimic. Pare că un medic care nu poate da nimic e unul slab, iar atunci dă și el ceva, un supliment, un ceai, chiar dacă se abate de la dovezi științifice ca să-și salveze puțin halatul. Poate că e atât de greu pentru că problema izvorăște dintr-o dereglare dintre somatic și organic, dintre anatomia pură și învelișul psihic. Habar nu am (să citești asta de la un medic parcă e dezolant, dar îmi recunosc limitele).

Dacă nu ai tinitus, te felicit. Și sper să nu-l cunoști niciodată. Dacă ai, îmi pare rău pentru tine.

V.