Zodia mea e cancer

E ciudat modul în care ne intersectăm cu anumite întâmplări și, privind peste umărul prezentului, ne dăm seama că toată înșiruirea lor nu a făcut altceva decât să ne ajute în desăvârșirea noastră. Eram după o gardă grea, în urmă cu trei ani, când o prietenă mi-a dat un mesaj simplu: „vrei să mergi cu mine undeva?” „Sunt cam obosit”, îi spun. „Unde să merg?” „Hai, că o să-ți prindă bine, o să vezi”. M-am dus, în rucsac cu costumul de gardă făcut cocoloș, cu o carte de Vonnegut și două eugenii rămase de mult timp, pisate în ambalajul lor de plastic. Când ajung la mașina prietenei, constat că portbagajul și bancheta din spate sunt pline cu pungi; strânsese la birou dulciuri, fructe, jucării, cărți. „Unde mergem?” „O să vezi tu”.

Nici nu ieșisem bine dintr-un spital că puneam piciorul în altul. Cărăm pungile înăuntru într-un du-te vino fără oprire, apoi intrăm într-un salon, numai după ce tragem pe noi câte un halat și botoși, aduse și ele de prietena mea care nu era chiar la prima vizită acolo. Lui M. îi cresc ochii de bucurie și obrajii lui devin roz, pe un chip destul de palid. Pășisem pe un tărâm ciudat și nu prea știam cum să reacționez. În salon era foarte cald, în mine mișunau catecolaminele generate de oboseală și nesomn, iar contrastul dintre copil și bătălia uriașă pe care o ducea mă copleșea. „Citește-i o poveste, ia loc acolo și fă-o pe voci, cum știi tu. O să se bucure”. M-am așezat pe un scaun mic, am luat o cărțulie cu ilustrații și câteva rânduri de text pe fiecare pagină, citind totul apăsat. Nu aveam ce voci să schimb, pentru că nu erau dialoguri, ci numai o aventură a unei zebre într-un oraș aglomerat.

– Auzi, tu în ce zodie ești?
– Sunt în ultima zi din rac, 22 iulie.
– Și eu tot rac, dar pe 17. Știai că-n engleză se cheamă cancer?
– Da, știam.
– Ai și tu cancer?
– …

°

Acea călătorie m-a introdus într-o lume pe care teoretic o știam, dar pe undeva refuzam să cred că e posibilă, că timpul se scurge și acolo, că există lupte mărețe cu entități supreme și-n rândul copiilor. Că, fără vreo vină, li se pune în cârcă un monstru ce le presează șansele la o viață normală. Eram convins că termenul de cancer stătea vag în mintea lor, probabil împrumutat din vocabularul medicilor sau al părinților, dar oricum fără explicații in extenso. „E o boală grea, dar o să ne facem bine, dragule”. Preluarea în persoana a doua plural e ca o îmbrățișare în mai mulți, de la pacient la părinte și cadre medicale. Când unul se face bine, se fac toți. Prietena mea continuă să facă fapte mici (așa le descrie ea, dar sunt mari de tot) și cred că a fost scânteia care m-a apropiat de acest domeniu.

°

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu de la Dăruiește Viață

Mă împrietenesc pe Facebook cu Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, de la Dăruiește Viață. Într-un puseu de dezvelire de carapace, îi scriu Oanei că mi-ar plăcea să le ajut. Aveau un ONG care renovase secții de oncologie de copii sau adulți din capitală sau provincie, schimbase legi și intenționa să construiască un spital nou. Incredibil, o asociație să facă un spital din donații, din implicarea oamenilor simpli. Din clipa răspunsului Oanei, am pus un umăr mic la acțiunile lor, trăind cu uimire fiecare rezultat al unor campanii. Console de jocuri, televizoare, fonduri, etape de comunicare, promovarea unor campanii, toate păreau atât de ușor de făcut cu ele și cu oamenii care se coagulau în jurul nostru. M-au motivat să scriu, să ies în față și să mă implic în multe alte acțiuni frumoase.

°

Septembrie, 2016. Un nor se prelinge ca-n Persistența timpului, lucrarea lui Dali, într-o dimineață nu tocmai potrivită pentru călătoria mea necesară. Era prea frumoasă și știam că voi ajunge în scurt timp pe un teritoriu aparte, în care luptele capătă alte valențe. Chiar și timpul. Pun pas după pas pe bulevard și-ncerc să nu mă mai gândesc la nimic. Curtea spitalului Elias e plină de copaci și flori. Niște muncitori îngrijesc coroanele, doborând crengile uscate. Fac glume, din când în când. Trec pe lângă clădirea administrativă, ocolesc alt pavilion și ajung la oncologie. Urc la etajul unu și văd holul plin de pacienți care așteaptă, lângă o mică recepție clădită din lemn vechi. Unii sunt tineri, slăbiți, fără păr. Mă țin tare. Doamna doctor Nițipir, cu care aveam eu o treabă măruntă, nu era acolo. Iau la picior un alt rând de trepte și ajung la etajul doi. Schimbare bruscă: o ușă automată mă lasă să trec într-un hol impecabil. Grămadă de pacienți și aici. Scaune bune, aviziere din pexiglas, recepție nouă, detergenți, dulăpioare, pereți perfecți, uși noi la fiecare salon. Mă duc la asistente și întreb de doamna doctor; mi se răspunde elegant că este pe undeva prin clădire. Aștept, sprijinit de un perete. Lângă mine, câțiva oameni cu rezultate de analize sau examinări imagistice stau îngândurați. Un tânăr are cearcăne adânci. O doamnă speriată o tot întreabă pe o alta ce tip de cancer are.

Secția de oncologie de la Elias, renovată de Dăruiește Viață

Am devenit un observator cuminte și umil. Eram pe teritoriul cancerului, al bătăliilor mărețe. Am așteptat cam o oră, timp în care am văzut, printr-o ușă deschisă, cât de frumoase sunt și saloanele, curate și renovate. Am văzut mulți rezidenți care vorbeau minunat cu acești oameni de pe hol. O rezidentă i-a aranjat bluza unei doamne, în timpul unei conversații scurte. Doamna doctor ajunge în cabinet și sunt chemat acolo. Avea deja câțiva pacienți înăuntru și-i spun că mai aștept, să nu deranjez. Insistă să vin aproape, obțin semnătura și simt nevoia să o felicit pentru toată munca deosebită pe care o face acolo. Îi transmit salutări calde și din partea lui Carmen Uscat și Oanei Gheorghiu, doamnele grozave de la Dăruiește Viață. Discrepanța dintre etaje vine de aici: Dăruiește Viață a renovat tot etajul doi, din donații, cu toate cheltuielile transparente, cu deosebită mulțumire din partea doamnei doctor Nițipir, precum și a pacienților.

Atmosfera m-a apăsat. Ies din pavilion și văd molizii, niște flori, un petec de cer albastru. E încă vară, chiar dacă ne spune altceva calendarul. Îi dau mesaj lui Carmen și-i spun cât mi-a plăcut ce au făcut acolo. Apoi îmi văd de drum și de luptele mele, mult mai mici decât ale altora. Cu mult mai mici.

°

Octombrie 2016. Am emoții. Îmi ocup un loc în sala mică de la Bulandra și-mi pun capul între palme. I-am citit cartea lui Schmitt și abia aștept să înceapă piesa în care Marius Manole e Oscar și Oana Pellea e tanti Roz, asistenta care mai face și wrestling din când în când. Un fel de wrestling, dar logaritmic mai greu, face și cancerul, că despre asta e spectacolul de teatru. Despre un puști bolnav de cancer, care întâlnește și iubirea în spital, are tot suportul unei asistene inimoase și-i scrie scrisori lui Dumnezeu. Scenele curg și neuronii mei sunt ca aluatul de spagheti, răsucit de o mie de ori, împărțit iar și iar, întins cu forța și desfăcut la soare, pentru uscare. Îmi fuge mintea la M., puștiul din zodia cancer. Respir prelung și de oscioarele urechii mi se lovesc undele din care creierul va decoda următoarele cuvinte: viața nu e pe ani, e pe zile. Rețin totuși speranța, apetitul pentru trăirea genuină, aprecierea, recunoștința pentru orice lucru aparent mărunt.

°

Oare cum trece timpul pentru un om care află că are cancer? O ia la vale grăbit sau îngheață, ca-n tabloul lui Dali? Îmi vine în minte o bijuterie de film alb-negru, Ikiru, făcut de Akira Kurosawa în 1952. Acolo, un funcționar rece descoperă că are un cancer gastric și este lovit subit de revelația vieții. Firul curge oarecum natural. Funcționarul are sub parafă destinul multor vieți și acționează mereu dur. Nu gustă nicio bucurie a zilei. E intransigent tot timpul. Vine cancerul. Funcționarul dă restart și se bucură de restul vieții ca un copil. E înspăimântat, apoi își acceptă destinul și se predă activ neprevăzutului. Trăiește într-o perioadă scurtă cum n-a făcut-o în atâtea decenii. Cu fapte mici, aruncate continuu în arhitectura fiecărei zile rămase, reușește cumva să compenseze risipirile anterioare. Din Ikiru avem de învățat cu toții. În orice plutește nesiguranța și indicat ar fi să trăim frumos că viața, cum spune Oana Pellea, nu e pe ani, ci pe zile. Îmi permit să supralicitez, nicidecum ca o corecție, că de multe ori e chiar pe clipe. Trebuie să conștientizăm fragilitatea și hazardul evoluției noastre, să ne bucurăm de tot ce avem și să nu întoarcem spatele acestui domeniu teribil – oncologia – să punem umărul, ori de câte ori putem, la proiectele care luptă pentru mai multe șanse în rândul bolnavilor, pentru normalitate, dotări civilizate.

°

Noiembrie 2018. Dăruiește Viață face un spital de oncologie pediatrică de la zero, exclusiv din donațiile oamenilor care, așa cum am scris până acum, au înțeles gravitatea acestui domeniu și mai ales și-au însușit faptul că implicarea civică poate determina schimbările în bine pe care ni le dorim cu toții. Exact în acest timp, în curtea spitalului Marie Curie se toarnă beton, se montează suporturi metalice de ranforsare, se ridică etajele peste fundație, toate în ceea ce va fi corpul nou al unei clinici dotate cu absolut tot ce e nevoie pentru o gestionare corectă a cazurilor dificile de cancer la micuți. Faptele mici, puse una lângă alta, aceste cărămizi simbolice, au făcut posibil acest proiect măreț.

Oana Gheorghiu, Carmen Uscatu, Alex Dima, Paula Herlo și șantierul

Pe lângă provocarea curentă, asociația s-a luptat pentru schimbarea unor protocoale și standarde de siguranță. În orice spital, vizita aparținătorilor presupune măsuri pentru limitarea transmiterii bacteriilor, iar când vorbim despre oncologie, acolo unde de multe ori imunitatea pacientului este zdruncitată, lucrurile trebuie gestionate cu o mare atenție. Fiecare aparținător trebuie să poarte halat, botoși și bonetă, iar mâinile se vor dezinfecta riguros. Măsurile par banale, dar în practica medicală au un impact uriaș.

°

Undeva, în fundația spitalului nou, a fost pusă o capsulă a timpului, plină cu mesajele oamenilor care au ajutat. E și mesajul meu acolo, scris cu modestie și mâini tremurânde.

Ah, să nu uit. M. s-a făcut bine.

***
Acest text a fost scris în contextul campaniei 200 de fapte mici în fiecare lună inițiată de HARTMANN România. Prin această campanie, HARTMANN România se alătură eforturilor Hospice Casa Speranței, Fundației Principesa Margareta a României, Asociației Dăruiește Viață și Asociației MagiCAMP și le oferă, în următoarele patru luni, sprijin material prin donații de produse specifice nevoilor beneficiarilor: bolnavi cu răni cronice, vârstnici, persoane cu oameni dragi internați în spitale și copii din familii defavorizate.

HARTMANN România oferă 200 de pachete de vizită celor care au pe cineva drag în spital, cu halate și măști pentru 10.000 de vizite, prin Asociația Dăruiește Viață.

Aici găsiți site-ul campaniei, care are o secțiune separată de fapte mici pe care le putem face fiecare dintre noi, pentru oameni aflați în situații vulnerabile ca cele menționate mai sus.

HARTMANN e cel mai vechi producător german de materiale de pansare și compania care a introdus pe piață primul pansament antiseptic, rămânând în istoria medicinei. De ce 200 de fapte mici? Pentru că HARTMANN inovează în domeniul medical de 200 de ani, oferind soluții avansate pentru tratamentul rănilor, aparatură pentru diagnostic la domiciliu, produse pentru incontinență sau prevenirea riscurilor în sala de operații.