Mituri despre inimă

Suntem bombardați de o mulțime de mituri și sfaturi false privind sănătatea, iar inima, mai bine zis sistemul cardiovascular în ansamblu, nu duce lipsă de așa ceva. Vedem peste tot leacuri miraculoase pentru hipertensiunea arterială, cum să scăpăm de un infarct miocardic acut, ce cristal să atingem ca să nu facem fibrilație și alte asemenea chestiuni departe de medicina adevărată și adevărul științific.

Un prim mit despre inimă e chiar asocierea ei cu iubirea, crezându-se că ea îndeamnă la caldură și acțiune opusă rațiunii pure, reci. Pur fiziologic vorbind, inima nu generează iubirea și nu secretă nicio substanță corelabilă. După cum am văzut în alte părți din această carte, inima suferă însă în lipsa iubirii și ar trebui să ne îngrijim bine de acest capitol. 

Un alt mit este poziționarea inimii pe stânga. Poziția ei anatomică este pe centrul toracelui, orientată cu apexul (vârful) ușor spre stânga.

Alt mit se referă la grăsimile puse în jurul inimii,  care practic i-ar bloca activitatea, ducând la deces. E adevărat că există o grăsime pericardiacă, așa cum există în jurul multor organe, dar nu aceasta este nocivă, ci cea aflată în vasele de sânge, care participă la ateroscleroză, ulterior cu posibilă evoluție acută spre infarct sau cronică spre, să zicem, insuficiență cardiacă.

Alt mit era chiar lucru acceptat de medici, până nu demult. El se referă la tensiunea arterială la vârstnici, acceptată la valori mai mari, fără efecte negative, ba crezându-se chiar că are efecte benefice, că ține vasul de sânge deschis și astfel se perfuzează mai bine organele și țesuturile. Studiile mai recente au arătat că tensiunea arterială trebuie să fie 120/75 mmHg, fiind cea mai bună valoare la adult. Peste 130/80 mmHg intrăm deja pe teritoriul hipertensiunii, iar valori sistolice de 140 sau 150 mmHg la vârstnici nu mai sunt acceptate deloc. 

Un mit important este reprezentat de șocul electric dat în asistolie. Vedem asta încă des prin filme, când pe monitor se vede clar linia izoelectrică, adică inima nu mai bate deloc, iar medicii sau alte personaje aplică padelele defibrilatorului pentru a genera șocul. Șocul se dă la tulburare gravă de ritm, cum ar fi fibrilația ventriculară, el practic ștergând ritmul anormal și lăsând inima să repornească în ritmul ei normal, sinusal. Șocul este ca un reset. 

Un alt mit poate fi considerat și faptul că inima se odihnește în diastolă, adică pauza dintre două contracții. E adevărat că o lasă mult mai ușor, dar procesul de relaxare ventriculară este și el consumator de energie (ATP).

Oprești un atac de cord înțepându-te cu un ac într-unul dintre degetele mâinii stângi? Firește că nu. Nu există absolut nicio logică aici. Se spune că există acolo o venă care are legătură directă cu inima, iar acul ar produce un efect miraculos, probabil eliberând vreo tensiune locală sau generând un val de durere cu efect defibrilator. În realitate, orice venă duce cumva tot spre inimă, dar acul n-ar trebui folosit în niciun caz (am explicat deja ce trebuie făcut într-un atac de cord). 

Un alt mit se referă la durerea de inimă. Nu simțim niciodată inima că doare, la fel cum nu simțim plămânii sau creierul. Durerea așa-zis de inimă se simte la periferia corpului și se numește angină, iar ea poate fi resimțită în sedii și feluri multiple. 

V.