Viața e frumoasă.

Când m-am așezat să scriu aceste rânduri, sunt iarăși în orășelul meu preferat din mijlocul țării. Am venit prima dată în Sighișoara în anul trei de facultate, în plină perioadă depresivă. Debutasem în glorie cu atacurile de panică, anxietatea, lipsa de orice chef de viață, inexistența plăcerilor, senzațiile ciudate la orice oră și în orice parte a corpului. Eram la medicină și mă chinuiam să mă întrețin singur, ducându-mă dimineața la stagiile din spitale și la cursuri, apoi la locul de muncă dintr-o redacție, unde stăteam până târziu. Nu știu dacă oboseala uriașă a fost triggerul schimbărilor mele psihice; poate se întâmpla oricum. Știu însă că am trăit niște ani de coșmar, în care pur și simplu nu mai eram eu, ci o copie palidă a unui om care duce lupte incredibile în interiorul său. Disimulam. Mă ascundeam sub un înveliș încă aparent integru, pentru că nu voiam să râdă lumea de mine. Nimeni nu știa ce se petrece în celulele mele. Am ajuns într-un oraș care m-a fermecat cu turnul său, scara acoperită, platforma de sus, turnurile de apărare, căsuța de poveste din colțul cimitirului, chiar cimitirul care poate părea anacronic, dar e atât de dătător de liniște. Energia locurilor m-a împresurat și am simțit-o cum șterge depresia mea cu o mână caldă, ca de bunică. Tot în anul trei, dar de rezidențiat, la o punte de alți șase ani, bunica avea să părăsească un pat în care stătuse un amar de vreme. Pe unele vremuri le guști și-ți dai seama imediat că sunt amare, nu e nevoie să le ții mult în gură.

În tot acest interval, m-am lecuit parțial, am căpătat un soi de înclinare spre lucrurile mărunte, spre uimirea genuină, spre joc și joacă. Încă mai am căderi. Sunt al naibii de vulnerabil. Am perioade în care nu sunt în stare de nimic, cu încetineală în trup, cu ceață în cap, fără plăcere simțită la nimic. Atunci știu că e depresie, pentru că nu poate fi altceva. M-am lecuit parțial cu sute de gărzi și mii de pacienți văzuți, de la care am prins povești fabuloase. Ei m-au făcut să merg înainte și, mai târziu, prin scrisul despre aceste întâlniri, am câștigat o altă contrapondere. Tocmai am văzut un câine stând la o fereastră înaltă, într-o vilă veche, cu pereți mov. Se uita după oameni. Uite, altul căruia îi plac oamenii, mi-am zis. Am lăsat câinele, am urcat gâfâind cele 176 de trepte ale scării acoperite, iar în vârf un bărbat cu tricou roșu cânta la chitară, dumnezeiește. Eu nu știu dacă Dumnezeu chiar cântă la vreun instrument, dar dacă nu, ar fi bine să învețe repede, să mai putem și noi folosi expresia asta.

Sunt sus, aproape de căsuța din colțul cimitirului. Cerul s-a făcut portocaliu, de parcă l-a bătut un fierar cu ciocanul după ce l-a ținut în soarele apudând. Zâmbesc ciudat la trecutul meu, când îl privesc după un umăr. În același timp îmi dau seama că fără el, așa greu cum a fost, nu mai eram așa cum sunt acum. Avem în creier o zonă ancestrală a conexiunilor aparte; când vedem un loc prins în amintiri, ne apar vii în neuroni imaginile conexe, mirosurile, culorile. Percepem oameni, sentimente, senzații care păreau îngropate. Tot trecutul nostru ne definește și e mai mult decât credem acolo.

Când am venit prima dată aici, aveam deja la activ un milion de gânduri de suicid. Acum nu mai am niciunul. Viața e frumoasă, trebuie doar să te dezvelești de niște haine stupide, să nu mai alergi în șapte direcții, să iei totul mai ușor, să te joci, să te bucuri de oameni, de un câine care a ieșit la fereastră, de o bunică pe care, în esență, nu ai pierdut-o niciodată.

V.