O iubire de carton

Știi, peste trei sferturi de an, vom fi trei. trei. trei. trei.

Deschid geamul și inspir aerul rece. Îl țin câteva secunde, îl eliberez, repet procedura, mă așez pe fotoliul scăldat în soare. Dincolo de balcon, se desfășoară o poveste. Ea are părul strâns, cam o jumătate de veac, o voce gravă. El e mic de înălțime, pare cu câțiva ani mai tânăr. Fiecare are câte o scară de bloc în îngrijire.

– ai terminat?
– mai am cartoanele astea. uite, patru cutii de pizza, cine naiba mănâncă atâta pizza?
– dacă aș avea bani, aș lua și eu. e bună. aș lua în fiecare zi.
– mai bine o ciorbă cu legume, cu carne, cu tăiței. asta-i mâncare adevărată.
– ai făcut ciorbă?
– nu, ziceam doar.
– azi ce mâncăm?
– stai să termin cu cutiile și văd apoi.
– vrei să ți le fac eu?
– tu ai terminat la tine?
– oho. sunt treaz de la cinci. am strâns tot, am spălat și pe jos.
– bine. fă-le tu pe astea. mă doare spatele să mă tot aplec după ele.

 

Liniște. Ea cred că a plecat. El rupe niște cutii și pune bucățile de carton, una peste alta. Eu stau cu fața sub soare. Revine vocea gravă.
– le-ai și terminat?

 

– normal. ce te-ai face tu fără mine?
– dar tu ce te-ai face fără mine?
– nu știu. nu m-am gândit.
– ia, ți-am adus cafea.

 

Când eu scriu finalul, ei sunt rezemați lângă blocul de vis-a-vis. E miercuri, e liniște, e dimineață. „Ce te-ai face fără mine?” îmi reapare în minte și las telefonul pentru a pregăti a cană mare de cafea. Poate că fiecare s-ar descurca, dar mai frumos este „nu știu. nici măcar nu m-am gândit.”

 

V.

 

*scrisă miercuri dimineață, pe 5 octombrrrrrie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *