Cred, pe undeva, că și alergarea asta după fericire ne aruncă în nefericire și-n depresii

Ca să aplici o schemă clară și să spui că ea îți poate garanta ieșirea dintr-un episod depresiv sau atingerea fericirii, e utopie curată. Am trecut prin fel de fel de încercări și metode care îmi aduceau armonie pentru o perioadă, apoi nimic nu mai funcționa și trebuia să găsesc noi abordări.

L-am prins pe Alan Watts de un picior, i-am citit toate cărțile despre starea zen spre care trebuie să tindem, despre ancorarea în aici și acum, detașări, meditații transcendentale, contemplații. Mi-a plăcut și stăteam în parc pe o bancă, iar în fața mea aveam un arbore japonez pitic, cu frunze roșii, cu două ramuri principale care nu erau simetrice, dar îi confereau o frumusețe aparte. Admiram copacul și nimic nu mai conta. Apoi am ajuns în grădina botanică și-am văzut unul asemănător, cu o etichetă albă, pe care scria cu vopsea neagră: Acer palmatum, fam. Aceraceae, var. Dissectum Rubrum. Pe scurt, arțar japonez. Mă uitam la acest nou arbore și nu-l vedeam pe el, ci pe acela din parcul aflat aproape de casa mea. Am înțeles atunci că mereu creierul ne stă în alt loc, indiferent dacă prezentul nu deține elemente mai puțin atractive.

Suntem un cumul continuu de conexiuni și asta nu e neapărat un lucru rău. Cantonarea în prezent, în aici și acum, nu e posibilă tot timpul, câtă vreme avem zone din organul gelatinos acomodat în cap care țin mereu legături cu trecutul. Neurofiziologic, recunoaștem obiecte și dând la o parte altele. Un pom e un pom pentru că are niște caracteristici, dar și pentru că nu e floare, lac, lună sau altele. Un pom devine special dacă seamănă cu unul lângă care am trăit o poveste de iubire. Atunci, arii din creier se aprind și aduc în conștient chipul persoanei iubite, generând în noi valuri de emoții. Inima o ia imediat la goană.

Când cineva îți spune să neglijezi trecutul dacă vrei să fii fericit, rotește-te la 180 de grade și fă pași largi. Trecutul tot înseamnă ceea ce ești în prezent. Trăim într-o marketare exagerată a fericirii. Nu e destinația, ci e călătoria în sine. E despre un prezent continuu. E despre meditație și calm perpetuu. Milioane de oameni aleargă după fericire, plătesc bani mulți pe cărți, programe, proceduri, totul pentru a atinge acel nivel anahoretic zugrăvit ubicuitar. Nu ai cum să ștergi trecutul, are rolurile sale extrem de importante. Nu ai cum să stai în prezent. Nu ai cum să nu suferi. Am priceput, încetul cu încetul, că fericirea mea e tocmai amestecul ăsta de chin, clipe rare de bucurie, dezamăgiri, mici reușite, liniști, turbulențe. Le duc pe toate cumva și asta-i viața. N-am scăpat niciodată de depresii și nici nu mai vreau asta, chiar dacă ale mele sunt mărunte, numindu-le pase proaste inerente. Când mă prinde una, nu mă strânge în ghearele ei, ci mă îmbrățișează în mâini pe care le proiectez a fi catifelate și calde. Încerc să scot ce e mai bun din toate stările anapoda. Cel mai bun scris îl am când sufăr, nu când sunt în armonie. Ce fericire pe mine.

Cred, pe undeva, că și alergarea asta după fericire ne aruncă în nefericire și-n depresii. Ne raportăm la ceilalți, la profilurile lor, la stările lor, când ar trebui să privim spre noi și să ne descoperim, să ne deschidem inimile spre câteva persoane bune, să învățăm să spunem Da și Nu, să nu ne temem de neprevăzut sau de posibile episoade de tristețe apăsătoare, ci să ne predăm activ în curgerea timpului. Care timp nu dă doi bani pe noi, iar noi dăm atât de mult pe el.

Există o tendință a omului de a considera viața un cumul de lucruri frumoase și pozitive. Asta nu e viață. Ne construim drumul pe care urmează să mergem, ne deschidem aripi în plină cădere, trecem prin vid și întuneric, lupte și nereușite, toate amestecate cu momente în care mai apucăm să vedem ce e pe lângă drum, cerul albastru atunci când ne prăbușim, lumina și aerul, victoria și bucuria. Abia asta e viață.

Și e foarte bine așa.

V.