Amintiri din Casa Monteoru

Sunt fascinat de Casa Monteoru, aflată pe Calea Victoriei, pe colț cu Dacia. Are o istorie măreață, de la construcția în sine până la oamenii care i-au trecut pragul. Mă bucur că, după o postare a pozei din 24 septembrie pe paginea mea de Facebook, am descoperit-o pe Mădălina, care are o poveste. Să o citim.

În studenție, am lucrat cam un an la Uniunea Scriitorilor. Acela a fost primul meu “job” cu acte în regulă și impozite plătite la zi și la stat. E drept, lucram numai jumătate de normă, pentru că la prânz trebuia să fug și la cursuri. Eram studentă la zi, la Litere.

Pe vremea aceea, Uniunea își avea sediul în Casa Monteoru de pe Calea Victoriei, casa în care a locuit și Sadoveanu (bustul său încruntat din hol îmi amintea mereu asta). Cum am ajuns eu să lucrez în Casa Monteoru a fost ceva total neplanificat, având în vedere că timp de așa ceva nu prea aveam. Cum bursa – de obicei de studiu – nu îmi ajungea cât să mă “desfășor” prea mult (studentele dintotdeauna și-au dorit să fie cochete și să atragă priviri, deci nimic nou sau desuet nici în cazul meu), am acceptat pe loc propunerea de colaborare. Spun acceptare pentru că, într-o zi, mama (cercetător fiind la Institutul de Lingvistică la acea vreme) a primit un telefon de la o colegă de serviciu, o colegă care era soția criticului și scriitorului Laurențiu Ulici, președintele Uniunii Scriitorilor de la acea vreme. Doamna Ulici sunase să mă întrebe, prin intermediul maică-mii, dacă aș vrea să lucrez ca asistentă personală a soțului său.

Nu am regretat nicio clipă alegerea făcută, mai ales că locul meu de muncă s-a dovedit a fi un monument arhitectonic uluitor, care îți tăia răsuflarea la fiecare vizită. Scara interioară grandioasă, podelele trosnind sub pași, sălile înalte și cumplit de reci iarna, în care tremurai cu orele până ce maiestuasele sobe imperiale austriece reușeau să își facă treaba complet și să ne încălzească, apoi biblioteca cu titluri ademenitoare, toate erau un vis, o poveste, povestea mea și a protagoniștilor ei amintiți aici. La Uniune am început să lucrez într-o toamnă târzie. Zilele treceau plăcut, împărțindu-mă între transferat apeluri telefonice, preluat oaspeți și ocupații ceva mai “lunatice” (vorba unui coleg), scrisul fiind una dintre ele. Evident că și eu scriam, nici nu aș fi avut cum să nu o fac având în vedere locul în care mă aflam și anturajul cu care intrasem în contact. Bine, și în trecut mai cochetasem cu poezia, când obișnuiam să le mulțumesc doctorilor de la Budimex că m-au scăpat – pentru a câta oară? – de încă un furuncul purulent și extrem de dureros, dezvoltat pe pielea-mi din locuri nu tocmai comode și accesibile ale trupului.

Apoi venea și critica din partea “șefului” la ceea ce scriam. Mă citea și pe mine, mereu întrebându-mă când avea omul ăsta atât timp cât să citească atâția nebuni și atâtea miliarde de rânduri scrise, de care avea parte zilnic – aici incluzându-mă și pe mine, desigur.

Apoi mai era lectura cărților luate de la biblioteca Uniunii, recomandate de cea mai sexi bibliotecară pe care am întâlnit-o vreodată. Mariana era profesoară de cehă la origine, o femeie de mai bine de patruzecișicinci de ani, superbă, blondă cu ochii verzi și picioare grațioase și lungi, pe care nu ezitam să le savurez de fiecare dată când trebuia să coboare vreo carte pentru mine de pe raftul cel mai de sus al bibliotecii. Și aveam grijă ca de fiecare dată să cer cărți numai de pe ultimul raft. Fără scară nu mă putea servi Mariana defel, oricât s-ar fi străduit ea să mă convingă că și mai jos se poate găsi ceva de calitate pentru mine. Ei bine, cărțile recomandate de ea, aflate în zona rafturilor inferioare, erau puse mai mereu în așteptare și nu constituiau o prioritate pentru mine. La așa picioare, zău că nu puteam să rezist! Păi ce, sunt eu de vină că purta mereu minijup? Păi nu-i așa? Hai, că sigur mă înțelegeți.

Experiența mea la Uniune s-a încheiat mult prea repede. Am regretat enorm, pentru că acea perioadă a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea. Mă învățasem cu Laurențiu, cu Mariana, cu nenea Josef, domnul în vârstă care se ocupa de administrația clădirii și care dădea drumul în fiecare dimineață la focul din sobe ca să ne fie nouă cât mai bine și mai comod la serviciu. Mă învățasem și cu restaurantul luxos de la parter (il Gattopardo îi zicea), mă învățasem și cu scriitorii care veneau în audiență la sefu’, unii mai politicoși, alții mai puțin, deh, boemi ai României literare.

Pentru mine, și cred că nu numai pentru mine, dispariția stupidă a lui Laurențiu Ulici a fost un șoc. A murit asfixiat din cauza unei sobe nesupravegheate, pe când se afla într-una din peregrinările sale prin țară. Este înmormantat la Bellu, pe Aleea Scriitorilor, lângă Eminescu. Mereu îi voi purta în suflet o amintire de neprețuit și pentru mine va rămâne cel dintotdeauna: un om bun, un om frumos, un om blând și nu în ultimul rând un scriitor excepțional, combatantul premiilor Nobel câștigate de unii și de alții. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că l-am cunoscut.

Odihnește-te în pace, dragul meu șef!

Un articol de Mădălina Vlăsceanu

Mădălina scrie Niște Palavre